Cei unsprezece stau laolaltă, încuiați într-o cămară, ascunzându-se de frica iudeilor. O teroare cumplită le strânge capetele ca într-o menghină. Învățătorul lor, acuzat de tentativă de lovitură de stat, fusese executat. Murise în chinuri groaznice pe cruce. El, care vindecase leproșii, orbii și șchiopii, care înviase morții, nu fusese în stare să repete nici una dintre strașnicele sale minuni, de data asta pentru a se salva pe Sine. Ba chiar, ce straniu, parcă Își dorise să fie prins. Cu ce privire Îl țintuise pe Petru când sărise cu sabia la gardienii veniți să-L aresteze! Ba l-a mai și repezit cu vorbă aspră să arunce arma. Atunci i s-a topit toată bruma de curaj și o frică teribilă l-a înghețat. Puțin mai târziu, când l-a luat la întrebări slujnica lui Caiafa, Petru era deja o cârpă. Ar fi vrut să intre în pământ, să se prelingă pe peretele de care stătea lipit. Dar parcă ceilalți au fost mai breji? Au privit Patimile de departe. Mai mult le-au auzit, din ascunzișurile unde-i târâse spaima. Huiduielile și înjurăturile. Chiuiturile. Hohotele isterice ale femeilor înfierbântate, pocnetul biciurilor terciuind carnea, zgomotul sec al piroanelor, mânuite de un profesionist, străpungând pielea și făcându-și loc atent, aproape delicat, printre oase. L-au auzit apoi pe Stăpân strigând: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” Înfricoșător! Niciodată un om nu mai strigase așa pe pământ. Parcă nu un om, ci Omenirea toată își răcnise deznădejea. *** Cei unsprezece stau ascunși, încuiați de frică în cămară, și își plâng de milă. Sărmanii de ei! S-au lăsat luați de iureșul lui Iisus de la rosturile lor. Și-au părăsit familiile, gospodăriile și bruma de agoniseală. Pentru ce? Mai ieri se certau pentru întâietate la dregătorii, cine dintre ei să stea de-a stânga și de-a dreapta lui Iisus. Visau să conducă lumea. Uite-i azi dârdâind jalnic și neștiind unde să fugă! **