Spunea dragutul de Bartolomeu acum cativa ani, in Pastorala scrisa pentru sarbatorirea Invierii, asa: "nimeni nu L-a vazut pe Iisus inviind, dar multi au fost cei care L-au vazut inviat. Faptul in sine al invierii nu a avut martori. El s-a petrecut in intimitatea mormantului, fara ca vreun ochi omenesc sa fi avut acces la singura minune pe care Domnul Si-o anuntase in repetate randuri, dar careia nimeni nu-i daduse crezare".
Anuntul respectiv continea concluziile unei stari de poticneala ce urma sa-si depaseasca nefericirea fie ca oamenii credeau, fie ca se indoiau. Caci nu este pe lume amaraciune mai mare decat gandul care nu-ti sopteste ca vine si ziua de maine! Dar in momentul cand realizezi ca destinul o contine si pe ea, ce teribila desfatare!
Romanii, caci la corpul tarii ne gandim mereu, sunt considerati un popor religios pana la rudimentar, dar iata ca poticneala lor are dimensiuni caracteristice unui popor fara credinta. Pilda care spune ca e mai bine sa-i inveti pe oameni sa prinda peste in loc sa le dai de pomana ar trebui sa fie indestulatoare pentru orice roman dispus sa deschida manualul supravietuirii, incat te intrebi de ce mai mergem la Biserica.
Mergem pentru ca durerea din clopote se transforma in cateva ore intr-o bucurie care invadeaza pieptul sa-l sparga si suntem convinsi ca asistam mereu, fara sa fim martori, la Inviere. In momentele acelea suntem convinsi ca taina a devenit a tuturor, iar sentimentul de solidaritate este imposibil de asternut in cuvinte.
Oare de ce uitam, cand ne intoarcem la indeletnicirile noastre cotidiene, ca povestea cea mai frumoasa a omenirii ne contine si pe noi? Unde ne pierdem firul increderii, de ce nu mergem mai departe de predica incercand sa identificam in ea samanta?
Teoretic, stim sa prindem pestele. Dar cand bratul ar da sa apuce undita il cuprinde u
