Helmut Schmidt a fost unul din semnatarii Actului Final de la Helsinki (1975), un document care, între altele, acorda o importanţă specială obligaţiei de a respecta drepturile omului şi libertăţile lui fundamentale.

În 1948, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite adoptase deja o Declaraţie Universală a Drepturilor Omului, insistînd asupra legitimităţii ei planetare. Am fost cu atît mai surprins să-l aud acum cîteva zile pe nonagenarul ex-cancelar al Germaniei (pe care îl admir de aproape patru decenii) proclamînd, pe primul program al televiziunii federale, relativitatea unui concept la care aderase ferm în 1975. Se vorbea despre nerespectarea drepturilor omului în China, dar Helmut Schmidt era de părere că a obliga o ţară şi o cultură cu totul străine de istoria europeană să importe valori ale acestei istorii e un act de aroganţă. Nici măcar în Europa - argumenta fostul cancelar - „drepturile omului” nu sunt un tabu constitutiv. Nici în Biblie, nici în Grecia Antică, problema nu apare în mod expres. Cu atît mai puţin în Islam, în civilizaţiile maiaşe sau extrem orientale. Pe scurt, tema drepturilor omului e o invenţie modernă, post-iluministă şi legată strict de o forma mentis „provincială”. Am propriile mele rezerve faţă de idolatrizarea „umanistă” a unui concept care tinde să se dezvolte inflaţionar, suspendînd, sau, în orice caz, marginalizînd conceptul complementar al „obligaţiilor omului”. Devenită, uneori, ideologie, slogan electoral, ornament retoric, problematica drepturilor omului riscă să-şi piardă prestigiul şi eficienţa. Pot fi de acord şi că păcătuim adesea prin excese didactice şi pretenţii „universaliste”, cînd vrem cu orice preţ să exportăm propiile noastre experienţe şi propria noastră mentalitate în teritorii care au alte tradiţii, alte cutume, alte trasee istorice.

Şi totuşi…”Echilibrul” deja proverbial al afirmaţiilor lui Helmut Schmidt