Ierusalim, pentru a trăi bucuria Învierii Domnului în Biserica Sfântului Mormânt, ridicată chiar în grota în care a fost depus trupul Mântuitorului. Există şi un jurnal de călătorie, din secolul al IV-lea, numit Egeria, care descrie ceremoniile de Paşti, care începeau cu o veghe nocturnă iar credincioșii îşi sacrificau odihna spre a o oferi lui Dumnezeu. De asemenea, slujbele au început să devină tot mai lungi şi mai fastuoase, iar ceremonialul religios a început să fie tot mai mult influenţat de cel de la Curtea Bizanţului. Reacţiile la transformarea Slujbei de Paşti într-o ceremonie fastuoasă nu au întârziat să apară. Aşa au fost de pildă curentele monastice. Unul dintre marii sfinţi creştini, Vasile cel Mare, a fondat un ordin călugăresc, care mai există şi azi, deopotrivă în Biserica Ortodoxă şi în Biserica Catolică, ale cărui reguli tind să păstreze viaţa simplă a primilor creştini. În Evul Mediu, Paştele a devenit cea mai importantă sărbătoare a Creştinătăţii. Pompa şi fastul au sporit, iar în Răsărit şi în Apus au fost introduse noi obiceiuri. De pildă, în Biserica Romano-Catolică a fost introdusă binecuvântarea focului şi cea a lumânării, înainte ca Lumina Sfântă să fie dată credincioşilor. În lumea Răsăritului, au fost introduse noi cântări în ceremonialul religios, care a devenit lung şi complicat, astfel încât Slujba de Înviere dura câteva ore. De asemenea, credincioşii au început să înconjoare bisericile în procesiuni solemne. Istoricii spun că atunci a dispărut egalitarismul pascal al Antichităţii. Feudalii şi vasalii lor nu mai petreceau împreună. Mai mult, exista obiceiul ca vasalii să ofere seniorului lor diferite cadouri cu această ocazie. Cel mai adesea, erau produse alimentare, de genul mieilor, mierii, pâinilor, ouălor ori brânzeturilor aduse de ţărani pentru a contribui la mesele festive ale nobililor. În secolul al XVI-lea, sub influenţa ideilor