Încet, încet, pe zi ce trece, interesul meu pentru presă scade. Televiziunile, parcă aliniate, împing în faţă un soi de tineri despre care nu prea ai ce să vorbeşti. Ei înşişi sunt monumente ale banalităţii, iar "analizele" lor, de "analişti" sunt, mai degrabă, nişte povestiri în stilul lor derizoriu de înţelegere, a unei scene politice şi efonomice suficient de tulburi.

Presa scrisă e, mai ales, un amalgam de ştiri care sunt departe de a suscita vreun interes, ci, mai degrabă, poate, o curiozitate bolnăvicioasă. Şi atât cât timp mai există cărţi, nu mai deschid nici măcar întâmplător vreo listă de discuţii, bloguri sau comentarii. La ce mi-ar folosi să citesc frustrările, răutăţile şi ura de mitocan, suburbane, pe care le proferează, la adăpostul anonimatului tot felul de neică nimeni?

Mai nou, şi pe posturile TV care dau documentare, poţi să mai alegi doar dintre filme despre şerpi veninoşi care muşcă, coleoptere care înţeapă, rechini care sfâşie, oameni pierduţi în deşert, crime şi disecţii... Facebook-ul este inundat de câini şi alte animale de companie, citate dulcege despre iubbbbbbbbbiiiiiireeeee şi melodii cretine de pe Youtube. Aici, uneori găsesc, totuşi, ca o frumoasă surpriză, note de jurnal sau călătorie ale unor oameni interesanţi, pe care nu-i cunosc, şi pe care îi regret ca fiind absenţi în poziţii de "voci publice", infinit mai credibili, decât un lung şir de "vedete" agramate care chinuie zilnic gramatica limbii române pe la emisiuni TV. Sper că scriitorul din care voi câta mai jos (N.D.) să nu se supere: "De fiecare dată când mă întorc în România, după o călătorie mai lungă sau mai scurtă, am aceeaşi percepţie... De continuă înmlăştinire a societăţii româneşti.

România e o ţară în care nimeni şi nimic nu e real, unde aproape totul e un joc de aparenţe şi imagine, unde media are ca scop manipularea opiniei publice, prin divertis