Nulităţile nu au fost niciodată puse la punct cu vorba bună. Unuia care te înjură de mamă nu-i poţi răspunde cu „stimate domn, ştiţi, nu este frumos să spuneţi asta”.

Este o situaţie ingrată pentru că a răspunde înseamnă a te băga „în troacă”, iar a păstra tăcerea echivalează cu a fi luat de prost. În România de azi, nu prea funcţionează delicateţea. Asta nu înseamnă că trebuie să-i dai în cap mârlanului, deşi poate că acesta este primul impuls. Totuşi, omul de bun-simţ nu are voie să rămână fără reacţie în faţa neam-prostiei. Pentru asta, desigur, are mult de lucru cu el însuşi. Fiecare se gândeşte la ce are de pierdut dacă reacţionează pe măsura agresiunii verbale sau fizice la care este supus. Şi pentru că nu există autorităţi care să vegheze la respectarea regulilor minime de conduită, cetăţeanul de rând încearcă să se descurce cum poate în sălbăticia oraşului, făcând adesea compromisuri.

Cele exprimate mai sus au valoare de adevăr începând din curtea şcolii şi până la Palatul Cotroceni. Educaţia antimârlănie se face cu vorba bună celor „neinfestaţi” şi cu forţa în cazul celor care diseminează comportamente toxice social. Aşa s-a întâmplat şi încă se mai întâmplă în Occident, iar rezultatele se simt în calitatea vieţii de zi cu zi. La noi, în schimb, până şi sărăcia materială este mai greu de suportat din cauza injusteţii sociale, iar majoritatea celor care părăsesc România o fac din această cauză.

Oamenii care au primit o educaţie caută soluţii individuale la probleme colective. Plecarea din ţară este o astfel de soluţie, şi nu pentru a evada din prezentul dificil, ci pentru a salva viitorul copiilor. Cine se iluzionează că aceia care au plecat se vor mai întoarce vreodată nu are simţul realităţii. Şi am văzut o asemenea iresponsabilitate la cel mai înalt nivel. Sub camuflajul de proastă calitate al libertăţii de a alege unde să trăieşti, „aleşi