Acum un an, Victor Ponta şi aliaţii săi ticluiau de zor planurile lor vădit anticonstituţionale de debarcare a preşedintelui de la putere. Următoarele patru luni aveau să le aducă românilor, pe lângă deprecierea dramatică a monedei naţionale, o serie de scene ce aminteau fie de Italia interbelică şi marşul lui Mussolini asupra Romei, fie de lovitura de stat de la Praga din 1948, în urma căreia Cehoslovacia a devenit stat comunist.
Spre surpriza lui Ponta, liderii UE au considerat România însă o ţară prea importantă pentru a fi lăsată să intre în vrie − una îndrituită la o soartă mai bună decât cea urzită de noua putere de la Bucureşti. Ca atare, premierul s-a văzut nevoit să-şi schimbe tactica. A renunţat subit la postura delincventului politic est-european, iar în prezent îl vedem muncind din greu la noua sa imagine de susţinător consecvent al cauzei europene în regiune. Luna trecută, a ţinut să asigure plenul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei că guvernul său şi-a însuşit “greşelile din trecut”, fiind de-acum dedicat exclusiv stabilităţii politice, valorilor europene şi unui “viitor comun”.
Nu este prima oară când Victor Ponta îşi demonstrează versatilitatea şi maleabilitatea − însuşiri indispensabile supravieţuirii pe scena politică dâmboviţeană. Se deosebeşte astfel fundamental de vechiul său mentor Adrian Năstase. Aroganţa legendară şi recalcitranţa fostului premier socialist l-au costat, într-un final, prietenia şi/sau susţinerea destulor politicieni europeni − care, dacă omul se demonstra mai agreabil şi concesiv, ar fi semnalat încă de la debutul proceselor sale de corupţie că nu ţin neapărat să-l vadă după gratii, mulţumindu-se cu o sentinţă cu suspendare. Năstase nu pare să fi învăţat nimic din lecţiile pe care i le-a aplicat viaţa − recent, l-a catalogat pe Traian Băsescu drept “autorul moral” al decăderii sale, demonstrând că nici
