Mihaela Miroiu în dialog cu Daniel Cristea-Enache: Stimată doamnă Mihaela Miroiu, vă trimit această rundă şi veţi răspunde la ea într-o săptămînă cu o semnificaţie aparte. Toată lumea face curăţenie de Paşti, iar dinspre blocuri vine familiarul, inconfundabilul sunet al bătutului covoarelor (deşi aspiratorul a cam detronat clasicul instrument).

Găsiţi că poate fi ceva autentic în aceste pregătiri? Sau este vorba mai degrabă de un mimetism, pentru a nu contraria comunitatea şi obiceiurile ei?

Cum vă pregătiţi, dumneavoastră înşivă, pentru sărbătorile pascale? E ceva special şi diferit faţă de ceea ce faceţi în restul anului? Dacă da, de ce este special şi diferit? Dacă nu, de ce nu?

Mihaela Miroiu: Eu m-am născut într-un sat din Transilvania şi am trăit acolo pînă la şcoală cînd am plecat la părinţi la oraş. Străbunica era animist-creştină (în sensul faptelor), bunica era foarte religioasă (în sensul ritualurilor). Probabil că a trebuit să aleg între două modele şi l-am ales pe cel al străbunicii. Ei bine, în acea lume mică, toată lumea mea de atunci, primele poezii şi poveşti pe care le-am învăţat au fost despre Isus şi Maica Domnului. Stratul cel mai vechi al culturii mele spirituale, morale şi literare acesta este, iar eu nu am vrut niciodată să îl „năpîrlesc” pentru că, în timp, în viaţa mea au venit multe alte influenţe. Atît de multe încît acum mă definesc printr-o simbioză care poate să pară stranie: sufleteşte sînt ortodoxă, intelectual şi moral sînt protestantă, artistic şi instituţional sînt apropiată de catolici, ecologist sînt animistă, cu respect pentru budişti. Dar cînd este vorba despre drepturile celor care sînt mai năpăstuiţi în propriile lor lumi instituţional-religioase pentru „păcatul” de a avea alte orientări de credinţă, de a avea altă etnie sau altă orientare sexuală şi, adesea, pentru „vina” de a fi femei, devin umanistă secul