Trăim într-o lume în care se schimbă tot mai mult opinii, dar nu este sigur că se comunică efectiv. Poate chiar dimpotrivă. Adesea, se inventează situaţii care nu au existat, se atribuie persoanelor afirmaţii pe care nu le-au făcut vreodată, se smulg fragmente din contexte, se discreditează opiniile preopinentului în funcţie de biografie.
Ne amintim că Aristotel a dat Respingerile sofistice (care ar trebui citite iarăşi), spre a inventaria erorile semantice şi logice. Demersul a fost dezvoltat ulterior, pe măsura răspândirii sofismelor. Astăzi, acestea au inundat viaţa, încât mulţi intelectuali cu pretenţii nu mai sesizează că se mişcă în mediul lor. Ei nu mai sunt interesaţi de adevăr, ci se mulţumesc cu plauzibilitatea opiniei lor, dacă acesta face succes la amici..
În ultima sa predică, Benedict al XVI-lea atrăgea atenţia asupra distorsiunilor la care au fost supuse rezoluţiile Consiliului Vatican II, dar vedea mai departe: situaţii în care adevărul este sacrificat de dragul propriei opinii, indiferent de adevărul/falsul acesteia, în care nu se citeşte din ceea ce se citează, în care se preiau clişee din zvonistica întreţinută (uneori cu bani mulţi!), în care se dau în mod savant sentinţe bazate pe ignoranţă, socotite, în anumite cercuri, un fel de înţelepciune.
La noi, astăzi, toate acestea devin obişnuinţă. În loc de grijă pentru adevărul propriilor susţineri, unii confundă metaforele lor caduce cu adevărurile exacte şi se lansează în caracterizări pentru care nu există vreo probă. Sprinteneala vorbăriei trece drept cunoaştere.
Ce este de făcut? În faţa folosirii abuzive a şansei de mediatizare, nu ai altă armă, care să depindă, totuşi, de tine, decât propria rectitudine, veracitatea ta. Este, fireşte, o salvare care, moral, te pune în regulă cu tine însuţi. Dar este oare de ajuns? Fireşte că nu, pentru că, doar cu atât, nu schimbi mare
