O ţara, mai ales cea organizată după criteriile democraţiei, are obligaţii faţă de cetăţenii săi. Statul nu este un scop în sine, ci un mijloc. Scopul în sine al organizării în stat a unei populaţii îl reprezintă drepturile fundamentale şi siguranţa cetăţeanului, statul fiind doar un mijloc pentru atingerea acestui scop.

Există corporaţii care nu doar că depăşesc graniţele unei ţări sau ale unui continent, dar au şi infrastructuri de putere şi legi proprii, care transcend legile clasice, statale. Dacă legile statale sunt făcute pentru a reglementa drepturi (şi obligaţii), legile corporatiste sunt făcute pentru a maximiza sau consolida profitul. O corporaţie multinaţională este o ţară fără graniţe avînd în acţionarii săi direcţi şi indirecţi (stakeholderii, adică salariaţii, clienţii, furnizorii, creditorii corporaţiei) surogate de cetăţeni, supuşi acestor puteri şi legi supra-statale. Să ne punem întrebarea dacă "cetăţenii" unei astfel de ţări fără graniţe sunt sau nu sunt beneficiarii unor drepturi fundamentale.

Finalitatea oricărei corporaţii este profitul necesar supravieţuirii sale.

Dacă da, ar avea corporaţia obligaţii faţă de "cetăţenii" săi, aşa cum are o ţara, un stat clasic? Şi dacă răspunsul este afirmativ, atunci : ce legătură au cu un astfel de set de obligaţii restructurarea de personal, relocarea (mutarea unei întregi întreprinderi dintr-o ţară în alta pe motiv de reducere a costului cu forţă de muncă), lohn-ul (prelucrarea şi etichetarea cu "brandul" corporaţiei a unor materii prime într-o ţară unde salariile sunt foarte mici în raport de valoarea produsului astfel "branduit"), franciza (clonarea unei afaceri într-o piaţă unde costurile, mai ales cele cu forţă de muncă, sunt mult mai mici decît în ţara de origine) ori războiul cu orice mijloace pentru acapararea sau menţinerea profitului? Evident, niciuna.

Finalitatea oricărei