Deja încep să îmi pierd răbdarea şi, ca şi cum totul până atunci ar fi fost doar lapte şi miere, după modelul asiatic în care nu ştii niciodată ce gândeşte cel din faţa ta, chiar dacă îţi zâmbeşte sau chiar este de acord cu tine verbal, mă duc acasă să iau paşaportul.
Intru din nou în magazin şi gestul meu de victorie când i-l înmînez parcă încununează cele – deja 2 – ore pierdute pentru a căuta un simplu telefon. Chinezul cu vocea metalică îmi ia paşaportul, dar pentru că mai erau cîţiva la coadă, îi spun să îi servească pe ei prima dată. Ceea ce şi face, iar eu am senzaţia că parcă în mod voluntar împinge timpul cât mai mult spre ceea ce eu aş numi o iritare personală căreia îi fac faţă cu stoicism. Cel puţin deocamdată... După ce termină cu clienţii, îmi pune paşaportul la un cititor şi aşteptăm să se facă legătura cu centrul de telefonie, pentru a îmi lua, în sfîrşit, plasticul roşu care mă va face fericit!
După vreo 15 minute, îmi spune: Îmi pare rău, nu pot vinde cartela, e blocat sistemul şi nu pot transmite datele paşaportului! Deja încep să simt cum picătura chinezească e o realitate! Trag aer în piept, mai mult decît de obicei, îmi creionez cu greu zîmbetul răbdător şi îl întreb unde pot găsi o altă cartelă SIM, luând, bineînţeles (că doar îl plătisem), telefonul. Mă trimite la un magazin apropiat unde mă duc, iau cartela, reluăm procedura cu paşaportul, comunicarea se stabileşte, datele îmi sunt transmise şi totul pare în regulă.
Inserez cartela şi încerc să sun – o voce amabilă de operator mă tot plimbă prin meniu (din cauza zgomotului tarabelor nu prea înţeleg nimic) şi mă duc iar la chinezul care, când mă vede, începe să dea semne de nelinişte. Oare ce o mai fi acum, se gândeşte, nu i-o fi de ajuns cât m-a bătut la cap? Îl rog să asculte în chineză ce spune o altă voce metalică şi îi dau un număr de România la care să
