Repunerea în discuţie a pretinsei „modernizări” a parcului ori esplanadei dintre Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” şi catedrala mitropolitană, dacă ar fi doar o glumă, cam proastă, n-ar trebui decât să ne îngrijoreze ca reprezentând un simptom/sindrom al maniei grandorii.

Logica obsesivă de a construi totuşi aici o parcare subterană, pentru ca ieşenii veniţi pentru o promenadă pe pietonalul Ştefan cel Mare să aibe unde-şi parca maşinile, nici nu mai merită discutată. Merită însă discutat tupeul de a repune în discuţie şi probabil spre aprobarea Consiliului Local, un proiect care a fost deja respins prin vot de acelaşi for deliberativ în legislatura trecută, proiect asupra căruia funcţionează juridic „autoritatea lucrului judecat”, statut pe care şi un debutant în ştiinţe juridice ar şti că trebuie respectat.

Probabil că această parcare se va începe, în pofida ostilităţii civile din ce în ce mai ample, încă neestompate după scandalul decolat odată cu tăierea, cu nesimţire şi tupeu, nu doar cu drujba, a venerabililor arbori din centrul Iaşului. Miza deschiderii unui nou şantier chiar în centrul oraşului este probabil cu totul alta, mult mai pragmatică, decât cea declarată, de interes strict promoţional-turistic; în fond, dacă şantierul pasajului „Sf. Vineri”, de la Hala Centrală, a putut dura 12 ani, dacă eternizarea renovării-reabilitării Palatului Culturii sau a Muzeului Literaturii Române, Casa Pogor, a Filarmonicii „Modova”, nu a deranjat şi nu a mirat pe nimeni, nici măcar pe judecătorii de la Curtea de Conturi, de ce nu s-ar mai putea replica ceva similar în scuarul dintre Mitropolie şi Teatru?!

În fond, cum senin declara până şi Primarul la Ciric, important e că s-a făcut ceva, chiar dacă mai sunt desule de finalizat, chiar dacă se puteau face mai multe şi mai cu cap, mai cu un plus de respect faţă de mediul ambiant. Că tot veni vorba, inv