De multe ori mă gândesc ce tragedie e să te cheme Popescu. Să fii condamnat să treci prin viaţă împachetat în cel mai comun nume cu putinţă. Să deschizi cartea de telefon şi să te pierzi printre celelalte câteva sute de cetăţeni din oraşul tău care împart gloria anonimatului aşezaţi sub sigla acestui nume... Ţin minte, la şcoală, când se striga catalogul, la litera „P” profesorii se împiedicau în cinci „Popescu” deodată. Iar când rosteau „Popescu, ieşi la tablă!”, ţâşneau din bănci cinci inşi, dintre care patru se aşezau apoi uşuraţi la loc... Toţi cinci colegii mei Popeşti au sfârşit pierduţi, din păcate, în valurile anonimatului hrănit, cu siguranţă, şi din numele sub care i-a depus barza...
Şi mai ţin minte că numele Popescu era folosit, pe scară largă, la orice instructaj pe teme birocratice. Bunăoară, când eram învăţaţi cum se formulează o cerere, ni se spunea: „Scrieţi aşa: subsemnatul Popescu Gheorghe (evident, prenumele care se asortează cel mai bine cu Popescu nu poate fi decât Gheorghe), cu domiciliul în... vă rog să binevoiţi... etc.”.
E foarte greu, cred, să ieşi din anonimat când te cheamă Popescu. Am senzaţia că acest nume te predispune la a rămâne o viaţă întreagă în umbră, ba chiar te trage în jos, minimalizându-ţi eventualele izbânzi. Până şi Ionescu pare a fi mai convenabil decât Popescu. De fapt, cred că între aceste nume mioritice a existat dintotdeauna o rivalitate acerbă: care din ele să fie mai „anonim”.
În altă ordine de idei, nu am auzit niciodată ca vreun premiu Nobel sau vreun Oscar să cadă în mâinile unui Popescu. În schimb, am cunoscut o domnişoară care a renunţat la marea iubire a vieţii sale doar pentru că, după măritiş, ar fi urmat să îngroaşe rândurile Popeştilor.
Şi totuşi, nu pot să nu mă plec în faţa acelor Popeşti care şi-au sfidat destinul de purtători ai acestui nume, reuşind să-i
