Ajuns la Constantinopol în 1928 (nu pe cont propriu, ci într- un voiaj plătit de altcineva, un amic pricopsit), Camil Petrescu îşi transcria în reportajul Taina Cipreşilor. Rapid-Constantinopol- Bioram, apărut în 1933 şi reeditat de subsemnatul în 1974, la Editura Dacia din Cluj, gîndurile stîrnite de suişul colinei spre Moscheea lui Suleyman Magnificul:

„Pe această lungă cale (care mai tîrziu e chiar spinarea lanţului de şapte coline istorice şi molatece, ca ale Romei rivale) zeci de mii de bărbaţi, femei şi copii se duc la munca lor, la necazurile lor, la slujbă, la cîrciumă, la băcănie, iar printre oamenii aceştia care trăiesc ziua de azi (proprietarul aşteaptă chiria, la atelier e muncă grea, băcanul dă lipsă la cîntar, în port nu e de lucru) şi care ştiu despre Constantin Porphyrogenetul şi Mohamed al II-lea mai puţin decît vizitatorii străini –, noi, care căutăm ce-a mai rămas de acum o mie şi sute de ani, suntem nişte zănateci care trăim într-altă lume“.

Comentînd acest fragment dintr-o carte pe care eu mă încăpăţînez s-o consider prioritate de lectură pentru orice român hotărît să călătorească la Istanbul în interes strict intelectual, ziceam în Prefaţa la reeditarea din 1974:

„Există, deci, într-o formulare paradoxală, atîtea călătorii, cîţi călători sunt. Obiectul rămînînd acelaşi, trăirea sentimentală, gîndurile iscate depind de ceea ce-i conferă fiecare, de adevărul revendicat de fiecare asupra locurilor vizitate. Paralel, aşa cum demonstrează istoria literaturii, există tot atîtea însemnări de călătorie cîţi călători“.

La vremea respectivă, nu călătorisem în străinătate. Însemnările mele aveau o pronunţată notă livrescă. Mai tîrziu, după 1989, cînd mi-am făcut un obiectiv de viaţă din a călători peste hotare în interes intelectual (pentru a scrie, a filma şi fotografia), mi-am dat seama de adevărul gîndurilor lui Camil Petrescu din 19