Matei Vişniec a fost de Paşte în Bucovina, regiunea în care s-a născut. A avut câteva surprize. Nu toate au fost plăcute. Comercializarea sărbătorii, schimbarea obiceiurilor, un rigorism religios la care nu se aştepta... Exemple, în textul următor.
Recunosc, n-am mai fost de mult timp de Paşte acasă, la mine la Rădăuţi, în Bucovina. N-am mai fost poate de zece ani, poate de mai bine de zece ani. În România merg des, dar mai ales pentru pelerinaje laice: festivaluri, colocvii, conferinţe, saloane de carte. Am mai fost însă de Crăciun pentru a constata că şi în România această sărbătoare s-a comercializat complet, în ton cu Occidentul şi cu restul lumii. Mondializarea a lucrat repede, nimic de spus. Mai aveam însă o speranţă cu Paştele.
De fapt, m-am dus de Paşte în Bucovina mai mult în căutarea unei sărbători pe care o purtam în mine cu o nostalgie profundă din vremea copilăriei mele. Era pe vremea comunismului, dar nu contează. Paştele avea pe atunci ceva profund spiritual şi chiar subversiv. Oamenii îl sărbătoreau într-o anumită tăcere, cu o demnitate a celor asupriţi care nu aveau altă voce pentru a protesta decât respectarea unei tradiţii. Pentru mine, Paştele în Bucovina însemna în primul rând acest lucru, o imensă masă de oameni care ieşeau din case, cu o complicitate sufletească asumată, să aprindă lumină la Înviere. Oamenii mai ieşeau încă o dată, parcă şi mai mulţi, cu un fel de exuberanţă a purificării, în jurul orei 7 dimineaţa, cu coşurile la sfinţit. Acest ritual nu este specific tuturor regiunilor din ţară, dar la mine în Bucovina el avea ceva tulburător prin frumuseţea sa. Mii de oameni se aşezau în jurul catedralei de la Rădăuţi cu acele coşuri de nuiele în care puneau câte un eşantion din hrana sărbătorii: ouă roşii, câte o felie de pască, chiar şi câte o bucată de salam, eventual un fragment din preţiosul cozonac. Coşurile înconjura
