Nu-mi plac statisticile. Reduc oamenii la cifre şi tragediile la bilanţuri. Dar le dau dreptate atunci când spun că lumea de azi e învinsă de bolile minţii şi a sufletului: de depresii. De maladii pentru care nu există nici medicamente, nici tehnică medicală. Am mai scris. Eu cred că suntem bolnavi „de sens”. Robotizaţi, dezrădăcinaţi, fără niciun fel de scop, şi, mai ales, fără ţel. Ne-am pierdut credinţa, nădejdea şi dragostea şi ne-am îmbolnăvit de frică.

Ne e frică de orice: de boli, de tehnică, de poluare, de medicamente, de stres, de moarte. Ne e frică de noi, de ceilalţi, de viaţă. Dar mai ales ne e frică să nu fim în rând „cu lumea”. Eu îl numesc sindromul „majorităţii acceptate”. Ca şi atunci când un grup de oameni admiră un tablou celebru, recunoscut drept valoros. Nimeni nu va îndrăzni să spună că nu-i place „Mona Lisa”, de pildă. În perioada asta, nimeni nu îndrăzneşte să spună că nu-i plac acţiunile caritabile şi mesajele de genul: „să fim mai buni”.

Poate că binele are aceeaşi valoare, indiferent cum e făcut. Dar nu cred în axiome de genul „numai rezultatul contează”. Milostivii de astăzi dau puţin, dau din mult, dau de faţadă, dau ca să primească: voturi, celebritate, imagine.

Văzându-i, cum se chinuiau să-şi umezească ochii şi să aibă vocea afectată, mi-am amintit de povestea unei bătrâne sărace, văduve, dintr-un sat maramureşean. Deşi avea numai două găini, an de an, femeia dădea primele ouă bisericii. Iar din butucul de vie din curte, singurul, făcea vin pe care îl dona tot bisericii, pentru pască. O vecină, care ştia cât de greu o duce, a întrebat-o de ce nu-şi lasă ei ouăle şi vinul, că doar Dumnezeu ştie că n-are de unde da. Zâmbind, bătrâna i-a răspuns: „era odată un călugăr care vroia să intre în mănăstire, dar îi spune stareţului: „nu am nici credinţă, nici lumină, nici esenţă, nici curaj, nici încredere în mine şi