În timp ce Japonia vrea să-şi dubleze masa monetară în doi ani, BCE a redus dobânda la 0,5% (s-a pomenit şi de dobânzi „negative“ în Europa), iar Fed continuă achiziţia de bonduri în competiţia „cine îşi devalorizează mai mult moneda“, România exultă: se apreciază leul! În afară de bănci, mai este cineva încântat de încurajarea, prin curs, a dependenţei de importuri?

Deocamdată este prematur să vorbim de o mişcare viguroasă şi de durată de apreciere a leului. Nu ştim cât din cererea mai mare de lei din ultima vreme se datorează sezonalităţii („capşunarii“), cât dobânzilor mari (cu 5,25%, dobânda de politică monetară, stăm cel mai bine în regiune), cât unei mişcări speculative locale privite cu pasivitate de BNR. Ştim cu siguranţă că aprecierea leului nu se datorează investiţiilor străine.

Îngrijorează însă seninătatea cu care oficialii băncii centrale privesc întărirea leului în condiţiile în care, în lume, lupta se dă pentru slăbirea propriilor monede, încurajarea exporturilor şi punerea economiei pe baze mai sănătoase. Guvernatorul vorbea săptămâna trecută cu nonşalanţă despre un cerc „virtuos”: creştere a leului şi creştere a exporturilor. „S-a mai întâmplat în România, de exemplu în 2000-2001. Nu văd de ce nu s-ar mai întâmpla şi în prezent. Însă nu cu o apreciere masivă a cursului“, spunea Isărescu. Sa-i amintim domnului guvernator că în acea perioadă România venea cam de pe fundul gropii, cu o inflaţie de două cifre, era încă la periferie şi avea salarii ridicole, în timp ce acum economia s-a integrat în zona UE şi e mult mai greu să fi competitiv?

Sigur, există şi câştigători în urma întăririi leului. Vorbim aici de bănci care au ajuns la credite neperformante de 20% din total, şi asta cu externalizările furibunde care s-au practicat după criză.

Un euro mai slab dă o gură de oxigen debitorilor, chiar şi celor împiedicaţi să beneficieze