Interventiile bancilor centrale pentru a salva banci, sisteme financiare(ca imprumutator de ultima instanta/lender of last resort), pot fi interpretate ca versiune a dominantei fiscale asupra politicii monetare.
Sunt economisti si unii oficiali care deplang aceasta ipostaza a bancilor centrale, in sensul ca si-ar depasi mandatul de a urmari stabilitatea preturilor numai. Pe de alta parte, daca acceptam ca o banca centrala trebuie sa se ingrijeasca si de stabilitatea financiara, a ansamblului, interventiile mentionate au fost inevitabile, chiar daca implica riscuri. Se poate vorbi in acest caz de o dominanta financiara (ca forma a dominantei fiscale) asupra politicii monetare. Otmar Issing, fost economist sef al BCE, a facut referire la acest aspect la un seminar organizat dupa ultima intalnire a Consiliului Director al Bancii Centrale Europene, la Bratislava (3 mai,a.c), unde am fost intr-un panel de discutie. De ce a fost nevoie ca Fed-ul, Banca Angliei, BCE sa intervina in acest mod? Raspunsul este ca, altminteri, sistemele financiare s-ar fi prabusit si, cu ele, caderea de productie si somajul ar fi fost mult mai mari in numeroase tari din Europa, in SUA. Este ce declara si sefi ai bancilor centrale, ai altor instititutii europene, ce se declara peste Ocean. Altfel spus, socul pentru sistem generat de susbsistemul financiar ar fi fost devastator. S-a recurs la injectarea temporara de baza monetara (QE/quantitative easing in jargonul nou) ca solutie second-best poate, sub forma de achizitii de active suverane si corporatiste, imprumuturi ultra-ieftine pentru banci,etc
Cu ani in urma am scris la FMI un studiu care a incercat sa interpreteze arieratele (inter-enterprise arrears) in sisteme mari ca raspuns la socuri foarte puternice (IMF Working Paper 54/1994). Arieratele (intarzieri la plati) pot fi vazute ca o forma spontana de pseudo-moneda (quasi-money)
