Am auzit admiratori și detractori ai lui Crin Antonescu rostind despre liderul liberal, la unison, o prostie: Crin este un bun vorbitor, un bun orator.

Sigur că, în comparație cu Valeriu Zgonea, Ion Ghișe sau alți fonfi din toate partidele, Antonescu e o lumină.

Problema este că arta vorbirii, adică aproximativ retorica, se bazează nu doar pe cuvintele mai mult sau mai puțin potrivite, nu pe diverse figuri de stil, ci pe un conținut real prezentat cu elocință, persuasiune, memorabilitate. Cu alte cuvinte, nu poți fi un bun orator în afara adevărului, în afara sincerității, în afara realității.

Domnul Antonescu, din păcate, exersează mereu același tip de discurs inflamat și inflamant, fals patetic, hiperbolizant, cu o risipă de adjective care, adesea, eșuează în ridicol, cu fraze lungi, cu un ritm al frazei lent, previzibil și, deci, plicticos. Domnia sa este un neobosit vocalist al unor fade repetiții mecanice, fără nicio valoare persuasivă, un emițător de cuvinte plate, un proprietar de vocabular gri, un constructor de enunțuri al propozițiilor fără a avea știința fină întrebărilor retorice ori a exagerării graduale.

Dacă nu mă credeți pe cuvânt, o să citez un fragment din discursul rostit la Congresul PSD-ului unde, cum știți, avea toate motivele să fie puțin agresiv din cauza a ceea ce el a numit „reevaluare a lui Băsescu”:

„Mulţumesc în numele PNL pentru tot ceea ce am construit împreună, pentru bătăliile extraordinare pe care le-am dat împreună, pentru tot ceea ce vom face de acum încolo împreună. Nu ar trebui să uităm ce am făcut împreună, că în momentele cele mai grele pe care le-am trăit în 2010, 2011, 2012 ne-am avut de multe ori ca fraţii şi aceste lucruri nu ar trebuie să le uităm niciodată.”

Un bun orator, în primul rând ar fi segmentat fraza în enunțuri scurte, dinamice, cu impact:

@