În plină efervescenţă diplomatică, la începutul anilor 70 Nicolae Ceauşescu a încercat să strice înţelegerile celor două mari super-puteri, SUA şi URSS, în dosarul complicat al demilitarizării. Deşi s-a străduit, încercarea n-a avut sorţi de izbândă, fiind respinsă atât de sovietici, cât şi de americani.

Şase luni, de la finele lui ianuarie şi până în iunie 1973, la Viena, reprezentanţii a 19 state au pregătit conferinţa pentru dezarmare. Sovieticii şi americanii deschiseseră „calea dialogului“ direct şi păreau dispuşi să ridice capacul cutiilor ce ascundeau probleme sensibile, apărute la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Cât de departe erau decişi să meargă, la acel moment nu era limpede şi nici uşor de anticipat. De pildă - chestiunea staţionării trupelor americane şi sovietice în Europa. Prezenţa americană garanta apărarea părţii vestice a bătrânului continent contra unei posibile ameninţări sovietice. La rândul ei, Moscova menţinea armate în statele aflate în sfera de influenţă sovietică.

Plagiindu-l pe Gheorghiu-Dej

Tatonări, încercări, vorbe multe soldate cu rezultate modeste. Ca şi când problema reducerii trupelor din Europa n-ar fi fost şi aşa destul de complicată, Ceauşescu al României s-a decis să o complice şi mai tare, încercând să introducă pe agenda discuţiilor o nouă regiune: Balcanii. Primit de marile cancelarii europene, începuse să creadă că este o voce, că are „păreri“ demne de luat în seamă, că poate discuta de la egal la egal cu liderii importanţi ai vremii. De altfel, lipsa de complexe faţă de interlocutor, oricare ar fi fost acela, lider african sau ocupantul de la Casa Albă, pare să caracterizeze stilul de negociere al lui Ceauşescu. Greu se spus dacă el chiar a crezut că poate avea succes cu „iniţiativa“ demilitarizării Balcanilor dar de încercat marea cu degetul, a încercat-o. Deşi agitarea problemei Balcanilor n