Ponta şi ai lui fac anul de guvernare. Nu-i vreun moment pentru deschis şampania, dar nici de sinucidere-n grup. Useliştii sunt la butoane. Acolo unde şi-au dorit. Au avut timp să constate, mai ales cei care nu mai trecuseră prin Palatul Victoria, că-i infinit mai greu (şi mai profitabil, e drept) la putere decât în opoziţia veşnic ofensivă la televizor. Banii-s tot mai puţini, constrângerile financiare-s enorme, supapele nemulţumirii sociale au început să bubuie, oamenii nemulţumiţi şi solicitanţii de favoruri pe bani publici sunt din ce în ce mai mulţi. E dificil să ţii echilibrul când mergi pe sârmă şi toată lumea trage de bară.
Istoria ne-a învăţat că jocul pe greşeala adversarului e nedrept şi, totodată, extrem de eficient. Însă, cu excepţia presei, leşinată de foame şi ea, deci implicit dispusă către compromisuri şi concesii reciproc avantajoase, nu are cine să-l practice. Opoziţia, practic, nu mai există. Şi nu fiindcă, în vremea politică a reevaluărilor şi a coabitării, ar fi decimat-o setea de „Dreptate până la capăt”. Ci pentru că se autodistruge ea însăşi cu talent şi aplicaţie. Spaţiul de manevră e încă larg.
În acest context, orizontul luminos de aşteptare pe fundalul căruia USL s-a cocoţat în fotoliile guvernamentale devine duşmanul cel mai puternic al Executivului. Votanţii vor doar ceea ce au cerut şi, mai ales, ce li s-a promis cu toată gura. Oamenii şi-au îndeplinit, votând, partea lor de contract. Au dat jos, democratic, la urne, nişte ticăloşi îmbuibaţi care s-au îmbogăţit pe măsură ce ei au sărăcit. Acum îşi aşteaptă răsplata. Tradusă nu în deschidrea către marele public a peşterii lui Ali Baba, ci-n tot ceea ce defineşte nivelul de trai decent. Nu-i interesează fineţurile de criză şi nici explicaţiile savante.
Până acum, guvernanţii au muncit, cel mai vizibil, întru mulţumirea electoratului bugetar şi pensionar, a
