Cum se face că raidurile israeliene în Siria - au fost două, e foarte probabil să urmeze şi altele – n-au declanşat un scandal internaţional? Sau măcar nişte vociferări pe măsură. Statele Unite au tot interesul să-şi emită declaraţiile diplomatice în şoaptă. Nu pot felicita Israelul, fiindcă asta ar însemna implicarea explicită în conflict. Cât despre Bashar al-Assad, preferă să întoarcă privirea şi să replice, fără prea multă convingere, prin intermediul unui purtător de cuvânt. N-are cum să deschidă acum un front cu Israelul.
Regimul de la Ierusalim are dreptate să bombardeze “chirurgical” arsenalele siriene presupuse a stoca rachete (celebrele Fatah-110, de producţie iraniană) destinate Hizballah. E una dintre acele chestiuni de securitate în care Israelul mai întâi trage şi apoi somează.
Iată cum iese, ca Leviathanul din apă (vezi Cartea lui Iov, capitolul XLI), adevăratul motiv: platforma gazeiferă care poartă numele înfricoşătorului monstru marin, situată la 80 de mile nord de portul Haifa. Adică independenţa energetică a Israelului şi mult mai mult decât atât. Cheia conflictul din zonă (şi a altora care stau să explodeze) e pe fundul Mediteranei de Est.
La sfârşitul lui martie, odată cu începerea expoatării primului zăcământ de gaze de la Tamar, Israelul a devenit un jucător important pe piaţa energetică, un nou emirat gazo-petrolifer. Cele 13 miliarde de dolari pe care le va economisi anual, asigurându-şi autonomia energetică, îi va investi în războiul pentru pace (căruia i se spune, mai de-a dreptul, înarmare).
Aşa-numitul Bazin Levant (disputat de Israel, Siria, Liban, Cipru) este estimat de americani la 3,45 trilioane metri cubi de gaz şi 1,7 miliarde barili de petrol. Din apele Bazinului scot capul, ca leviathanii, SUA, Rusia, China, Iran, Turcia.
Desfăşuraţi o hartă a regiunii şi veţi înţelege că pentru rachetele Hizba
