… am de vreo saptamana ceea ce s-ar putea numi, in conditii normale, o informatie-bomba. O informatie care, in conditii normale, repet, ar face automat titlul de prima pagina a ziarelor si deschiderea jurnalelor de stiri. (Si nu, n-am ajuns la ea prin cine stie ce “metode specifice” investigatiilor jurnalistice. E publica, dar ignorata.)
Toate instinctele mele jurnalistice sunt naucite. Ce mai astept? Iar eu, rabdator cum sunt din fire cu instinctele mele naravase, le explic de fiece data cand imi dau un ghiont: “Astept sa inceapa sa creasca iarba in Romania“. Pentru ca de vreo zece zile, in Romania nu mai creste nici iarba, si-ar fi pagubos de aruncat pe piata orice fel de informatie-bomba, cata vreme intentionezi sa creezi cu ea ceva valuri, sa trezesti din amortire o opinie publica oricum somnolenta dintru inceput. De la tara mea nu mai am pretentii de normalitate de gradul unu. Normalitatea de gradul unu e atunci cand, sa zicem, un premier e dovedit ca si-a dobandit doctoratul prin plagiat si a mai si intrat in Barou pe chestia asta, castigand bani frumosi, isi da automat demisia si se retrage daca nu la manastire, atunci macar la Cornu. Normalitatea de gradul unu e ca i se retrage titlul, iar daca ministerul aflat in subordinea sa nu o face, lumea iese in strada si le cere amandurora capul politic, pentru ca lumea intelege ca un popor caruia premierul i se usureaza public in crestet, nu mai poate purta numele acesta – poate doar de populatie.
Mi-am luat gandul de la normalitatea de gradul unu. Populatia Romaniei iese in strada numai cand e arsa la stomac. Restul, duce ca vita, fara sa inteleaga ca e arsa la stomac,tocmai pentru ca duce restul. Ca vita.
Dar macar o normalitate de gradul doi, acolo, de samanta, una in care stirea sa fie cat de cat luata in seama, in care cativa sa mai ridce macar din sprancene, tot astept. De mai bine de-
