Se spune că iertarea e nu e pentru cei slabi, ci pentru cei puternici.

Că ea (iertarea) nu e ceva ce faci pentru alţii, ci pentru tine însăţi, ca să poţi merge mai departe.

Că pentru mulţi este încântătoare şi sublimă până în momentul în care trebuie să ierte.

Şi că a spune „iert, dar nu uit” este un altfel de a spune că, de fapt, nu ierţi.

Nu cred că pot să te învăţ să ierţi. Dacă ce se spune e adevărat, ar trebui să te învăţ, mai întâi, să uiţi. Şi n-aş putea să-ţi cer să uiţi, când, de fapt, doar ţinând minte ce te-a durut, nu-i vei răni pe alţii.

Mă îndoiesc că cei care au suferit în închisori pot uita celulele în care şi-au văzut prietenii murind. Deşi nu cred că nu şi-au iertat călăii.

Da, te-am iertat că ai întârziat să vii ieri acasă. Dar, dacă aş uita că uneori mergi cu prietenii prin parc, m-aş panica de fiecare dată şi, tot de fiecare dată, te-aş pedepsi. Şi, în cele din urmă, sătul de pedepse, n-ai mai merge nicăieri şi va trebui să mă ierţi tu pe mine, că îţi răpesc libertatea de care ai nevoie. Şi uite aşa, dintr-o mamă cool şi un copil normal, am deveni o mamă cloşcă şi un copilaş docilo-mototol şi, mai târziu, într-o bătrână nebună şi un bărbat dependent de fustele după care s-a ascuns o viaţă întreagă.

Prefer, deci, să nici nu învăţ şi nici să te învăţ pe tine uitarea.

În schimb, am să-ţi scriu o poveste chineză, pentru zilele de mai târziu, când nu vei şti dacă să ierţi sau să uiţi, sau pe amândouă.

A fost odată un copil chinez care era foarte agitat. Se enerva pe oricine, din orice. Copilul chinez avea un bunic chinez şi locuiau într-un sat de chinezi. Într-o zi, bătrânul bunic chinez i-a dat copilului chinez un ciocan şi o lădiţă de cuie. Şi i-a spus ca, în ziua în care se va supăra sau se va mânia pe cineva, decât să sară la bătaie, să bată un cui în poarta lor mare de