Din cele opt monarhii constituţionale din UE, şapte sînt în primele zece în toate topurile bunei guvernări în UE- a opta, Spania, e singura cu o performanţă mai mediocră, şi ţara, şi ginerele sportiv al regelui Juan Carlos I fiind ceva mai corupţi decît s-a crezut. Din cele şaptesprezece monarhii constituţionale care fac parte din Commonwealth (o au ca regină pe Elisabeta a II-a) numai trei nu sînt în zona ”verde” a bunei guvernări a Băncii Mondiale (din Europa de Est, ca să vă faceţi o idee, doar Estonia şi Slovenia sînt pe acolo). Să spunem că asta e uşor de explicat, este influenţa engleză, căreia i-au scăpat pînă acum doar Papua şi insulele Solomon, pe care Jack London le numea ”înfricoşătoare”, din cauza canibalismului de acolo de pe la 1900, cînd colinda el mările Sudului. Dar din cele optsprezece alte monarhii constituţionale din lume, care nu fac parte din Commonwealth, doar cinci nu sînt în zona verde (Iordania, Marocul, Tailanda, Nepalul şi Cambodgia), ţări care au, evident, alte handicapuri serioase. Chiar monarhiile neconstituţionale, ca Emiratele Arabe Unite sau Qatar, sînt printre puţinele ţări din lume care au înregistrat progrese în buna guvernare în ultimii cinsprezece ani, de cînd avem măsurători. Nu e nevoie să fii statistician, citind cifrele de mai sus, ca să îţi dai seama că există o asociaţie semnificativă între monarhia constituţională şi buna guvernare, chiar dacă eliminăm ţările cu regina Elisabeta suveran nominal ca avînd toate aceeaşi sursă originară.
În anul în care românii pretind că vor reforma Constituţia lor din temelii, discuţia despre monarhia constituţională lipseşte. Nu doar articolul care spune că nu poate face obiectul revizuirii forma de guvernămînt- şi acel articol poate fi supus aprobării populare, ca şi toată secţiunea despre revizuire – la ingeniozitatea românească putem oricînd pretinde că adoptăm o Constituţie c
