În romanul „1984”, George Orwell a identificat dubla gândire drept una din trăsăturile definitorii ale mentalităţii totalitare.

Era vorba de absorbirea de către individ a minciunii dominante, de transformarea omului într-un instrument al perpetuării unei logici strâmbe în care adevărul şi falsul nu mai puteau fi distinse. Scria Orwell: „Dubla gândire înseamnă capacitatea de a avea simultan două convingeri contradictorii şi de a le accepta pe amândouă. ... Să rosteşti minciuni deliberate crezând cu sinceritate în ele, să uiţi orice fapt ce se poate dovedi neconvenabil. ... Să ştii şi să nu ştii, să fii conştient de o completă veridicitate în clipa când spui minciuni cu grijă ticluite, să ai simultan două opinii care se anulează reciproc, ştiind că ele sunt contradictorii şi să crezi în amândouă”.

Dubla gândire este de fapt abolirea dihotomiei adevărat-fals, substituirea acesteia printr-o raportare strict utilitară şi manipulativă la ce este presupus a fi autentic şi adevărat. Dubla gândire ritualizează şi clişeizează realitatea.

Unul dintre doctoranzii mei a scris o teza remarcabilă despre persistenta dublei gândiri în spaţiul post-sovietic. Citind dizertaţia nu m-am putut împiedica să fac comparaţii cu situaţia psihologică, politică şi morală din România. Avem de-a face cu supravieţuirea duplicităţii, a fariseismului în comportamentele publice, de dispreţul pentru ceea ce înseamnă norme şi proceduri. Minciuna nu se reduce la delirul propagandistic impus prin toate canalele controlate de partidulstat, ci şi la practicile comunicaţionale din viaţa cotidiană. Mint suspuşii, mint şi supuşii. Eroismul mişcărilor disidente a constat tocmai în curajul de a destrăma acest miraj întemeiat pe inavuabile şi perverse complicităţi. Era vorba de apelul la un alt fel de politică, una în care viaţa poate fi trăită în adevăr, fără a trebui să spui mereu contrariul a ce