9 mai, Ziua Europei, ziua prințesei pe care, din prima clipă, a iubit-o marele Zeus, după ce a cucerit-o, în Insula Creta. Europa, cea pentru care Zeus a părăsit-o chiar pe Hera, soția lui… oficială! Cu prima soție, Zeus a adus-o pe lume pe Athena, considerată frumoasă și deșteaptă, deopotrivă, fără a fi pe placul altor zeițe! Ce paradox! De Ziua Europei, Athena se revoltă, fierbe, grecii nu suportă prea multele măsuri restrictive ale Europei, de Ziua Europei nu este sigură liniștea din bătrânul continent, în vreme ce noi, cei care am aderat mai târziu la ”ființa” administrativă (cea geografică era, oricum!), facem ce știm de mult (ca și codrul lui Eminescu), parade militare, depunere de coroane, conferințe, dezbateri, asistăm la concerte, întâlniri diplomatice, arborăm steagul cu stelele Europei, într-un cuvânt, părem a ne bucura. Da, ne bucurăm, pentru noi a fost o recunoaștere aderarea, în 2007, la UE. Da, ne bucurăm pentru că am așteptat prea multă vreme starea de normalitate, iar dictatura, cea care a mutilat suflete și a ucis ființe, ne-a ținut departe de starea de libertate, dar nu este sigur că am știut să gestionăm starea aceasta. Da, ne-am bucurat, poate chiar prea mult și am dat ceea ce era al Cezarului cu prea multă lipsă de rezervă… Generozitatea noastră se întoarce, adesea, împotriva celui care o transmite, dar tot e mai frumos să fii generos decât avar și rău. Suntem criticați, și de cele mai multe ori merităm asta, dar compararea permanentă cu ”producătorii răului penal” este o ofensă adusă ființei noastre românești. E prea mult! Ziua Europei ar trebui să fie o zi în care fiecare națiune să fie amintită cu toate meritele ei, să fie ziua în care chiar cea mai mică contribuție la frumusețea unui continent-stat să nu fie trecută cu vederea. Altfel? Altfel, cine suntem noi? Cetățeni europeni, născuți în România, țara care are singura pădure cresc