Am început să scriu un raspuns la un comentariu al doamnei Săftoiu pe marginea articolului precedent şi s-a tot lungit textul acesta până când am decis să-l fac un articol separat, mai ales că subiectul e important şi cere multe detalieri şi clarificări şi în acest fel răspund şi multor altora, care m-au interpelat în fel şi chip. Sper să nu fie luat ca o lipsă de respect faţă de cineva…
Aşadar, ca să răspund direct doamnei Săftoiu mai întâi, să ştiţi că şi eu tot la nivel de filosofie politică şi constituţională aş vrea să duc discuţia. Însă, pe mine mă preocupă mai mult alegerea între orientarea preventivă şi cea reactivă, ca principiu fundamental în teoria şi acţiunea politică. Între (în) „prevenţie vs sancţiune” nu cred că e cazul să puneţi un „vs”, pentru că acestea nu se exclud una pe alta; cine alege pe una dintre ele nu e obligat să renunţe la cealaltă. Sancţiunea poate foarte bine să coexiste cu prevenţia, se poate şi cu sancţiune fără prevenţie (sau cu prevenţie minima, mai bine spus), însă, nu se poate doar cu prevenţie fără sancţiune, adică aşa, cam cum e pe la noi.
Şi, de fapt, problema de fond pe care am ridicat-o eu e legată mai mult de tipul de prevenţie care se aplică. Evident, nu cred că are nimeni vreo obiecţie la adresa prevenţiei educative, însă, la adresă celei restrictive eu am şi cred că şi mulţi alţii. Când cuiva care nu a făcut nimic rău sau ilegal începe să i se limiteze dreptul la mişcare, la acţiune, la exprimare şi, pe deasupra, mai trebuie să şi scoată bani din buzunar ca să contribuie la această „prevenţie colectivă”, atunci apare un conflict de principii, care nu e deloc uşor nici măcar de înţeles, darămite şi de dat o explicaţie sau o soluţie. De pildă, cine ar vrea să încetinească răspândirea SIDA are multe opţiuni de prevenire la îndemână: să împartă pliante în licee şi la Gara de Nord, să dea la toată lumea prezervat
