Lucrul sfânt pe care trebuie să-l ai în vedere când treci prin Franța: nu-i crede pe parizieni. Nu cunosc motivele (poate clima?!), dar în orașul ăla toată lumea e cu capul, da’ grav, nu așa, jucărie! Când a auzit că mă duc până la Lyon, gazda a-nceput să mă toace de m-a făcut carne de mici: că de ce? Adică n-am ce vedea la Paris, sau cum? Am ceva cu orașul ei, sau ce? Măcar să spun cinstit! Plus că, după părerea dumneaei, Lyon-ul este doar un oraș ”plin de grași”, complet lipsit de viață socială, de atracții turistice și, în general, de orice (mai lipsea să spună că-i nelocuit!). Eu am zis ”Da, da, bine” și-am plecat la gară. Am întrebat totuși dacă ea fusese vreodată în Lyon. S-a scuturat de parcă i-aș fi aruncat în cap o găleată de lături. Și să mai zică cineva că doar românii sunt nebuni! Am umblat prin Lyon toată ziulica, după ce-am coborât din tren, și pot să spun că mi-a plăcut totul, cu două excepții: cartierul industrial și teoria lyonezilor cum că Parisul este un oraș ”împuțit” și că acolo toți oamenii sunt ”drogați”. Eram însă vaccinat împotriva patriotismelor locale, așa c-am zis și eu ca ei, rânjind în sinea mea cu gura până la urechi și întrebându-mă ce m-o mai aștepta și la Marsilia, în cazul ăsta. Dacă treceți cândva prin vreo astfel de situație, iată recomandarea: nu-i contraziceți, dați din cap că ”da, așa e, sigur că da”, după care mergeți într-un pub internațional, unde se-adună călătorii pământului, și-acolo puteți răsufla în lege. Eu am nimerit la Flanigan’s, care-i chiar lângă podul Morand (treci podul, treci splaiul, o ții înainte pe străduță, pe Louis Pradel și faci dreapta la Les Arcades); nu mă opream acolo, că eram chitit să merg altundeva, dar am văzut pe ușă un anunț, ”Angajăm barman”. Am intrat, am întrebat (pe barmăniță o chema Magalie, ciudat nume, dar mi-a explicat că părinții ei erau imigranți irlandezi) și m-am așezat și eu, cuminc