Povestea de azi începe urât, nicidecum cu tradiţionalul „a fost odată”: cică Dumnezeu, la momentul Genezei, a dat naţiilor diverse daruri: fie calităţi pentru locuitorii acelei ţări, fie bogăţii terestre ori subterane. Cu noi, divinitatea supremă a creştinismului a fost extrem de darnică: ne-a cadorisit cu felurite avuţii ale solului, însă cum legea compensaţiei trebuia să apară, ne-a oferit şi conducători pe măsură. S-o luăm pe linie istorică: am avut nişte oameni bravi – gen Burebista, Deceneu, Decebal, Gelu, Bogdan, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, A. I. Cuza, Carol I, Ferdinand, chiar Mihai I (pe care acum neisprăviţi nu-l recunosc) ori familii ca Brătianu, Golescu etc. – însă tot aşa am fost de blagosloviţi cu domnitori efemeri, ce şi-au urmărit strict interesul, nenorocind ţara. Epoca fanariotă este mai mult decât evidentă în acest sens: jegoşi cu niscaiva cash-caval din Fanar pretindeau tronul Ţării Româneşti şi/sau al Moldovei; ăla mai tare în instalaţie şi cu purcoiul de bani lua domnia. Că fostul „patron” al ţării trebuia să moară, că ţăranii o duceau ca dracu’ – astea erau detalii insignifiante ce nu încurcau ascensiunea unui no name cu atitudini de superstar. Instalat pe tron (din nefericire nu era cel potrivit), şmecherul voia să-şi umple la loc teşchereaua, chinuind amărâţii. Uneori cam reuşea, alteori i se lua gâtu’, noi pretendenţi la domnie fiind la fiecare stradă murdară a politicii din Turcia, via ţările române. Găsiţi vreun punct comun cu actuala situaţie a ţării? Sunt nenumărate: nu noi ne conducem ţara (dar nici Semiluna, ci alţi şmecheri, mult mai potenţi financiar şi militar); deşi votăm, opţiunea noastră nu contează în faţa poftelor Occidentului; senatorii şi deputaţii nu ne reprezintă, deşi au cerşit din casă-n bloc să le dăm şansa de a ne arăta pe care-l doare-n cur mai tare de noi; mulţi numiţi politic sunt nuli (ni