● Povestea poveştii în filmul românesc (1912-2012), de Marilena Ilieşiu, Editura Polirom, 2013.
Să încep cu o banalitate: o persoană care intenţionează să se dedice disciplinei academice numite la noi „filmologie“ (pe englezeşte „film studies“), dar şi o persoană care vrea să se dedice serios disciplinei jurnalistice a comentariului cinematografic, e datoare să cunoască „harta“ domeniului. Există o piaţă internaţională a ideilor considerate relevante la ora actuală. Există o istorie a celor mai influente feluri de a privi şi de a înţelege filmele. Pentru fiecare aspect al cinematografului, există nişte studii, nişte abordări consacrate drept „clasice“. Cu ce scuză ar putea fi ignorată această tradiţie? „Imperialismul“ ei cultural (faptul că, de la al Doilea Război Mondial încoace, e vorba despre idei venite, în marea lor majoritate, dinspre Franţa, SUA, Marea Britanie şi, într-o măsură mult mai mică, dinspre alte două-trei centre, precum Italia şi Germania)? Dar, trecînd peste faptul că şi critica imperialismului cultural are o tradiţie care s-a dezvoltat în mare parte tot la „centru“, combaterea acestui imperialism nu se poate face prin refuzul dialogului cu tradiţiile sale, prin ignorarea acestora. Înşir banalităţile astea pentru că, în momentul de faţă, ele sînt foarte departe de a fi „de la sine înţelese“ de către majoritatea „specialiştilor“ români în cercetare şi reflecţie pe teme cinematografice. Lipsa unei hărţi „la zi“ a domeniului constituie norma.
DE ACELASI AUTOR American dreamer Artă academică Literatura ca dinamită Noile filme mute Referinţele fiecăruia tind să fie alea pe care le-a prins din zbor. De pildă, o recenzie de pe Cinemagia la cartea Marilenei Ilieşiu Povestea poveştii în filmul românesc (1912-2012), recenzie semnată de Mihnea Columbeanu, e scrisă dintr-o perspectivă vizibil suprasolicitată de procesarea marii noutăţi (în 20
