Pe 26 aprilie, într-o vineri, m-am înființat la Sala Studio Teofil Vâlcu a „naționalului ieșean” pentru a urmări a doua reprezentație a piesei Prăpădul, de Attila Bartis, punere în scenă care marchează debutul regizoral al scriitorului Lucian Dan Teodorovici în teatru.
AUTOR: Florin Irimia
Mi-ar fi plăcut să merg și la premiera pe țară de pe 25, dar n-am mai găsit bilete, cum era să pățesc și a doua zi, noroc că am fost avertizat să mă mișc repede. Și m-am mișcat. Recunosc că n-auzisem foarte multe despre Attila Bartis (născut la Târgu Mureș în 1968, dar forțat să plece din țară în 1984 pentru ca actualmente să fie un foarte reputat artist maghiar), vreau să spun n-auzisem foarte multe despre el ca dramaturg (sau, atenție! ca fotograf), căci ca prozator știam de existența tulburătoarei Plimbări, iar ulterior a Tihnei cu care a dobândit recunoaștere internațională.
Mai recunosc, și cu asta am terminat seria confesiunilor, că nu știam foarte multe nici despre conținutul Prăpădului ( cu excepția existenței unor scene de nuditate dar în ce context, cum, de ce, pentru ce?), așa încât în sală am intrat “dezbrăcat” de orice așteptare și/sau prejudecată. Nu mi se întâmplă prea des să mă duc la un film/teatru sau să citesc o carte fără ca în prealabil să știu ceva despre subiect, intrigă, personaje, toată lumea își creează anumite așteptări despre un produs, fie el și unul cultural, și cumva mă simțeam destul de vulnerabil în această postura dar apoi mi-am amintit de Breton (care intra la film fără ca măcar să consulte afișul) și m-am mai liniștit.
După un scurt dialog cu regizorul care își întâmpină emoționat publicul la intrare, urmat de un și mai scurt schimb de replici cu o doamnă care mi-a spus să nu calc pe scenă (dacă am înțeles bine), am urcat treptele până la locul scris pe bilet. “Ce bine e totuși să nu fii tu cel în centrul atenției”, mi-a
