Nu ştiu să existe prea mulţi români îndrăgostiţi de ţara lor. I-am auzit pe destui batjocorind-o, i-am văzut pe prea mulţi fentând-o, iar dorinţa părinţilor de a-şi da, cu orice preţ, copiii la export mă disperă de-a dreptul. Mă mişcă însă profund când mai văd tricolorul românesc fluturând pe câte un balcon şi lăcrimez în taină când sportivii noştri ne spală păcatele urcând pe podiumuri.
Am fost invidioasă pe străinii care au ajuns să ne iubească ţara mai mult decât o facem noi. Oameni care au fost iremediabil cuceriţi de ceea ce nouă ni se pare prăfuit, desuet, incolor, inodor, insipid...
...Manabu Kobayashi mi-a fost adus, acum vreo 15 ani, la o transmisie directă a emisiunii mele de atunci, "Arca Marinei"... Cică "vine un japonez care face un film despre România şi vrea să asiste la un show popular de la TVR". A fost ales al meu. Am cunoscut atunci un om simplu şi modest, venind dintr-o ţară fabuloasă, dornic de a cunoaşte, de a pătrunde, de a înţelege. A dat peste o Românie proaspăt izbăvită de dictatură, a cunoscut-o şi... s-a îndrăgostit de ea. De locuri, de tradiţii, de oameni. S-a împrietenit cu unii conducători de atunci, cu oameni de cultură, cu artişti. I-a rămas fidel, precum unei iubite care respiră la distanţă, nescăpând niciun an fără să revină înapoi, la prietenii săi, încercând să mai facă niscaiva legături între cele două ţări. Sau un film despre România pentru televiziunile din Ţara Soarelui-Răsare... Un soi de ambasador fără acte al României peste mări şi ţări.
La cei aproape 80 de ani ai săi, Kobayashi zboară, an de an, spre România, sfidând cei 9.000 de kilometri. E ca un soi de ritual de la care nu se poate abate. Deşi nu înţelege o boabă din graiul nostru, ştie despre noi mai multe decât noi înşine. Ne iubeşte, aşa păcătoşi cum suntem, aşa leneşi, plini de vicii, puşi deseori pe minciună şi fărăd
