Minune mare întâmplată într-un sătuc din Bărăganul ialomiţan, cătun sărăcit de oameni, ţărani care au înfruntat vitregia regimului comunist dinainte de 1989 şi a vremurilor aspre abătute asupra lor şi a locurilor, de-a lungul veacurilor de existenţă a celor care au locuit în Lunca Ialomiţei.

În sâmbăta dinaintea Paştelui, după orele 17.00, pe cerul aproape senin a apărut curcubeul. Fără să fi fost ploaie sau nori de ploaie. Doar nişte vagi sunete ale unor tunete îndepărtate. Curcubeul şi-a făcut apariţia aproape pe neobservate, când foarte puţini dintre puţinii locuitori ai satului, după clopotele biserici, se pregăteau pentru noaptea de Înviere ce avea să urmeze. A durat circa un sfert de oră, apoi a dispărut la fel de discret pe cât a apărut.

Semn divin, minune, fenomen meteo rar-nimeni nu ştie ce a fost. Eu personal, nu am mai văzut curcubeul de câţiva ani, când în drum spre Delta Dunării, după o ploaie torenţială, de vară, a apărut strălucitor deasupra Dobrogei.

Panduri este numele satului în care, de mai bine 20 de ani încoace, în locul ţăranilor şi gospodăriilor care îl populau, apar, an de an, într-un proces ireversibil, locuri virane unde casele au căzut şi s-au topit, lăsând locul părăginirii continue.Permanente. Degradare a oamenilor, caselor şi locurilor. Fenomenul depopulării acestui cătun care în trecut, număra câteva sute de locuitori şi unde, pe vremea comuniştilor, urlau uliţele de glasurile vesele ale copiilor şi de mugetul vitelor duse sau aduse de la păşune, este în plină extindere, fără nicio şansă de încetinire sau stopare.

Încet, dar sigur, discret, aproape neauziţi şi neştiuţi de nimeni, bătrânii locuitori ai Pandurilor se sting din viaţă şi odată cu ei şi existenţa acestui cătun, deoarece casele ramase fără stăpâni cad rând pe rând, făcându-se una cu pământul din care au fost ridicate de către muritorii plecaţi pe lumea