La mine acasă, la Turnu Măgurele, capitalismul ultimilor douăzeci de ani a adus numai prăpăd. Sărăcie  şi disperare. Parcă a trecut  pârjolul prin oraşul atât de drag sufletului meu. Combinatul chimic a descrescut, şi-n măruntaiele de oţel abia dacă mai încap câteva sute de muncitori. Întreprinderea de Maşini Electrice e pe butuci de mult, zace părăsită pe şoseaua dinspre Dunăre. Tot acolo agonizează şi fabrica de tricotaje, întristată şi mai tare de soarta spitalului de peste drum. Aproape de centru, policlinica e pustiită şi amorţită, n-o mai bagă nimeni în seamă. Îşi plâng pe rând prezentul sumbru, pereţii coşcoviţi şi ferestrele astupate de întuneric. Nici liceul “Unirea” nu se simte altcumva, deşi cineva a găsit niscaiva parale să-l întinerească. I-au turnat fiare şi ciment pe la rădăcină, i-au proptit zidurile găunoase şi acum se căznesc să-i primenească acoperişul. Lucrarea înaintează anevoie, dar nu-i bai, clasele s-au împuţinat, nimeni nu e lăsat pe dinafară. Copiii s-au risipit care-ncotro, urmându-şi părinţii pribegi. România a plecat în exil, a ales să supravieţuiască printre străini decât să crape aici de foame. S-au rărit dascălii şi medicii în urbea teleormăneană, ca şi speranţele. Miroase a ruină, miros înţepător, de nevolnicie şi parastas. Restaurantul “Modern” a fost ras din temelii, a dispărut definitiv, cu toate istorioarele şi legendele ţesute  în saloanele înnegrite de fum. Grădina de vară răsuflă beteagă, în picioare încă, abandonată şi cu minţile împrăştiate. Cândva, în amurgurile de bunăstare ale oraşului, muzica se pornea la întrecere cu efemeritatea şi o alunga adesea. Zău de vă mint, întrebaţi-i pe ăi mai bătrâni, pe norocoşii nimeriţi la ospeţele prelungi, lângă ţapii de bere şi  fleicile rumenite pe grătar! Ehe, ce vremuri, ce veselie şi seninătate erau atunci! Le-a strivit postcomunismul ăsta ticălos şi cinic, nepăsător la grijile omulu