Mi-e ciudă că n-am avut internet când eram mic. Dacă ar fi existat, probabil aş fi cu totul altcineva astăzi, ceea ce nu cred că vreau, dar cu siguranţă aş avea vreo două experienţe în plus, ceea ce mi-aş cam dori. Lucrurile erau într-adevăr mult mai simple când eram puşti, dar asta nu e neapărat ceva bun. Colecţia mea de albume conţinea două casete mari şi late, primite de la numaiştiucine de pomană. Pe una era Thriller-ul lui Michael Jackson incomplet, iar pe cealaltă Greatest Hits - Queen, tot incomplet. Dar nu conta. Aveam un casetofon mono, cu care n-aveam voie să umblu nesupravegheat, pentru că era considerat valoros. Evident că umblam, ba chiar l-am scăpat pe jos într-o bună zi şi s-a crăpat. Mi-am luat o super chelfăneală, doar făcea parte din tezaurul familiei. Bineînţeles că primele încercări cântăcioase le-am avut încercând să imit ce auzeam. Scoteam versuri tocind butoanele casetofonului, scriind aberaţii de tip tulibudibudauciu, şi urlam prin casă folosind vreun spray pe post de microfon. Taică-miu mă “încuraja” rugându-mă să nu mai rag ca un măgar, că nu am nicio treabă cu vocea, şi mai bine m-aş concentra pe flaut, că tot îl studiez la Şcoala de muzică. Eu nu şi nu. Între timp, frati-miu învăţase câte ceva la chitară şi se străduia să prindă acordurile pieselor de pe cele două casete, lăsându-mi mie partea vocală. Cântam împreună prin casă, prost, dar cu bucurie. Când mergeam prin parc şi aveam asistenţă însă, formată în general din prieteni de-ai lui şi ceva gagici, nu eram în stare să scot niciun sunet. Se ruga săracul de mine câte o oră, iar câteodată reuşea să mă convingă. Asistenţa se bucura, iar eu mai prindeam câte un dram de curaj. Între timp s-au întâmplat foarte multe, eu am ajuns să cânt de-a binelea, pe o scenă reală şi cu un microfon adevărat şi chiar m-am aventurat de câteva ori să cânt câte o piesă de la Queen, aşa, în memoria vremuri