Agenţia Naţională de Integritate pare să fi scăpat din vedere un fenomen tot mai frecvent: împrumuturile pe care politicienii susţin, în declaraţiile de avere, că le-ar fi acordat, dar care nu se justifică prin prisma veniturilor oficiale Sorin SemeniucCentrul Român pentru Jurnalism de Investigaţie

La începutul anului 2001, la câteva săptămâni după ce a fost numit ministru al Industriilor, Dan Ioan Popescu şi-a vândut firma, cu un milion de dolari, patronilor de la compania Luxten. Au urmat contracte fructuoase între părţi: Luxten a devenit unul dintre primii „băieţi deştepţi“ din energie. Acum, după mai bine de zece ani, Dan Ioan Popescu luptă în justiţie să nu-i fie confiscat un milion de dolari pe care nu şi-l poate justifica în averea sa. Pare-se că e acel milion.

Tot zece ani i-a luat Justiţiei ca să mai rezolve un caz. În 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis confiscarea a 130.000 de dolari de la un anume Dan Vele, fost administrator la RIAL Braşov, o societate din subordinea Consiliului Judeţean Braşov. Instanţa a stabilit că acesta a încercat să-şi ascundă veniturile excedentare printr-o suveică a împrumuturilor. Din cercetări s-a dovedit că Vele ar fi convins şase persoane, majoritatea fără posibilităţi financiare, să declare că i-au împrumutat 158.000 de dolari în perioada 2001-2002.

Alibi pentru şpagă?

Aceste cazuri fac însă parte din pionieratul escamotării veniturilor ilicite ale funcţionarilor şi demnitarilor. Între timp, a apărut un fenomen care pare să fi scăpat din atenţia Agenţiei Naţionale de Integritate: împrumuturile uriaşe pe care le oferă – sau pretind că le oferă în declaraţiile de avere – politicienii şi funcţionarii, atât unor persoane fizice, cât şi unor companii. De multe ori, aceste sume nu se regăsesc în veniturile oficiale încasate de aceştia, ceea ce naşte o bănuială legitimă: nu cumva

a