În cei 23 de ani scurși de la evenimentele din 1989, cultura noastră s-a îmbogățit cu o veritabilă bibliotecă națională paralelă, constând într-un remarcabil corpus de evocări ale represiunii comuniste.

Libertatea de exprimare câștigată după cinci decenii de căluș ideologic a generat un fe­nomen de o amploare unică în fostul bloc sovietic: literatura carcerală sau me­mo­ria­listica închisorilor. Zeci, poate sute de ti­tluri au venit în întâmpinarea celor dor­nici să-și exercite dreptul la memorie, iar al­tele noi continuă să apară, în ciuda posturii vitrege pe care societatea noastră o alocă azi acestui capitol al identității sa­le. Dacă, la începutul anilor ‘90, când pu­bli­cațiile apăreau încă în condiții grafice de­osebit de precare, mărturiile de acest tip erau devorate de un public avid să cu­noască adevărul despre sistemul politic de­capitat, ulterior interesul s-a diluat, in­vers proporțional cu ameliorarea calității editoriale și cu dezvoltarea conținutului do­cumentar.

Paradoxul face că în România, un­de disidența fățișă la regimul co­munist a fost aproape absentă, se consemnează câteva fe­no­me­ne singulare de maximă inten­si­tate, precum lupta partizanilor în munți și rezistența prin spirit față de represiunea extremă a reeducării, în penitenciare. Re­velată în mărturiile de detenție, aceasta din urmă se regăsește și în poezia în­chi­so­rilor, uimitoare sublimare a răului ca for­mă de supraviețuire. Calitatea bibliografiei carcerale românești acumulate în ultimele două decenii se explică atât prin den­si­ta­tea experiențelor trăite în raport cu pe­ri­oa­da istoric limitată pe care o acoperă (1946-1964), cât și prin factura umană a ce­lor încarcerați. Dacă imaginăm plasa celor 44 de penitenciare și 72 de lagăre de muncă de pe întreg cuprinsul țării, e ne­cesar să conștientizăm că aceia care le po­pu­lau proveneau, în marea lor majoritate,