De ce arte plastice în comunism?
Simplu. Eu aveam nişte abilităţi. Am fost dat la Casa Pionierilor, de acolo la Liceul de Artă. Apoi, am terminat facultatea la Iaşi în 1985 și, după 12 ani de naturi statice, am ieşit pe partea cealaltă „artist“, fără să-mi pun o clipă întrebarea: ce e asta? de ce? ce fac eu aici? În anii aceia, erau trei feluri de artă oficială: a) cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, b) mediocrităţile UAP-iste şi dedesubt, c) o a treia artă oficială, ăia buni, cu altă structură, cu altă ierarhie, la fel de strictă, cu Bernea, Marin Gherasim... Toată lumea îi recunoştea, inclusiv partidul.
Și o artă underground, cum era la Budapesta, Varșovia, chiar și la Moscova, oarecum tolerată...
Nu, în România nu a existat. Decât... artă la Tescani. România cred că era singura ţară în care trebuia să mergi cu maşina de scris să dai probe la miliție anual. De unde samizdat, de unde underground...?! Eu am înțeles că sistemul e stricat târziu, în liceu. L-au judecat în public, în curtea școlii, pe un sas pentru că ascultase Metronom-ul la Europa Liberă. Atunci am văzut că ceva e stricat. De la Iaşi, am fost repartizat la Oradea, unde, probabil dintr-o greşeală de planificare birocratică, au fost repartizaţi mulţi tineri. Ştii că dacă terminai în Moldova te trimiteau în Ardeal. Eram șef de promoție, am putut să aleg. Am luat la Oradea pentru că era singurul muzeu de pe listă, Muzeul Ţării Crişurilor. Am avut un noroc chior.
Ce se studia la arte plastice pe atunci?
Liceul a fost foarte slab, iar facultatea o catastrofă.
Se intra foarte greu, erau 50 pe un loc.
Erau 6 locuri pe ţară la pictură. Câteodată erau numai la Iaşi, altădată numai la Cluj.
Am cunoscut tineri care făceau și câte 10 ani meditații ca să intre.
Asta e o altă temă. Pregătirea particulară a însemnat că foarte mulţi oameni au dat sacoşe de
