Ce ciudat e sa vorbeşti de Inviere într-o naţie muribundă care alege singură să rămână într-o eternă Săptămana a Patimilor!
Una dintre multele bunici cu care m-a hăruit bunul Dumnezeu - pentru că am fost copilul de suflet al oricui şi-a dorit un suflet de om pe lângă casă, fără a fi fost câtuşi de puţin o ”neghiniţă” - îmi spunea mereu: ”Draga babii, să nu dai niciodată cu o botă după un car cu oale”. Mă uitam la ea cu uimire. Nu văzusem niciodată un car cu oale trecând pe nicăieri. Oalele stăteau în magazinele ”Fierul”, atunci când erau şi era coadă la ele pentru că erau de ”Emailul”. Râdea. Anii au trecut şi deunăzi realitatea dintre noi mi-a adus aminte de vorba bunicii Matilda, când am auzit o naţie muribundă vorbind cu fast şi insistent de Înviere. Poate că imnul naţional ar trebui să înceapă cu: ”Românie, învie odată!”, sau poate că mai întâi învierea ar trebui să înceapă în fiecare din noi, în casele noastre, în lumea fiecăruia dintre noi, în alegerile noastre.
În aceste zile de sărbătoare abia încheiată mi-aş fi dorit să aud: ”România a înviat!”. Şi mi-aş fi dorit să pot răspunde cu mâna pe inimă: ”Adevărat a înviat!”.
Dar pentru una ca asta, ar zice bunica Matilda:
- Bunul simţ sa învie! - Şi la munte prin iarbă, şi pe nisipul mării, în trafic, în oraşe, în case, în vorbele pe care ni le adresăm, în gesturile pe care le emitem, în tot ceea ce scoatem din oamenii care suntem spre ceilalţi semeni ai noştri.
- Demnitatea sa învie! - Să ne fie jenă de noi înşine să minţim, să furăm, să ne înjosim fără socoată şi fără gândul la ziua de mâine şi la consecinţele neruşinărilor de azi.
- Eleganţa sa învie! - În mamele noastre, în fiecare româncă ori român de pe stradă, înţelegând că o femeie deşănţată, fără bună cuviinţă şi demintate va educa o generaţie de copii mai nedemnă decât ea.
- Generozitatea
