Premierul Ponta anunţa, în prima ieşire publică de după Paşti, cu binecunoscuta-i emfază, ”finalizarea proiectului Nabucco”. Nu e un proiect cultural, ci unul energetic. Numele lui, ce-i drept, s-a născut la Opera din Viena, în 2002. Atunci, Nabucco avea doar cinci acţionari – Turcia (Botas), Bulgaria (Bulgarian Energy Holding), Ungaria (MOL), Austria (OMV) şi România (Transgaz). În 2008, li s-a alăturat Germania (RWE). La începutul anului 2012 se anunţa o fuziune între proiectatul Nabucco şi Tanap. (Ce e Tanap? Conducta Transanatoliană – de la graniţa georgiano-turcă la graniţa turco-bulgară, apoi prin Serbia, Ungaria, până-n Austria, pentru care – în 2011 - Turcia şi Azerbaijan au bătut palma. Aglomeraţie mare la gazul azer!). Luna trecută, Germania căuta să-şi vândă acţiunile. OMV-ul s-a oferit să i le cumpere. Probabil că tranzacţia s-a fi făcut, pentru că Germania a dispărut dintre acţionari.

Proiectul Nabucco a fost, de la bun început, susţinut frenetic de UE. Să aduci în Europa gaz caucazian, ocolind Rusia, iată un nobil deziderat.

Iniţial, Nabucco, proiect cu pretenţii occidentale, a fost gândit balşoi: 3486 kilometri (dintre care 2581 pe teritoriul Turciei, 424 pe teritoriul Bulgariei, 475 pe teritoriul României, 383 pe teritoriul Ungariei şi 47 pe teritoriul Austriei. După ani de zile în care conjuncturile politice din zona Caspică şi Orientul Mijlociu l-au pus între paranteze, iar South Stream (gazoductul rusesc) părea să-l fi îngropat, proiectul pare a se resuscita. Într-o variantă mai mică, mai pe placul consorţiului care gestionesază gazul azer de la Shah Deniz 2 (exploatare aflată la 70 de kilometri de Baku, în largul Mării Caspice), care ar trebui să fie principalul furnizor. Membrii consorţiului sunt, după cum urmează: British Petroleum, Statoil (norvegieni), SOCAR (azerii), Total S.A. (francezi), LukAgip (o combinaţie între ruşii d