Două probleme demne de de reţinut pe marginea disputei privind dezincriminarea acestor infracţiuni: prima, referitoare la fundamentele dezincriminării; a doua referitoare la tehnica de aplicare a legii.

Acolo unde injuria şi calomnia fac ravagii – şi cazul nostru este ilustrativ – incriminarea acestora devine socialmente necesară.

Calificarea drept infracţiuni a unor fapte petrecute în câmpul social nu ţine de mofturi. O societate care este afectată în sănătatea ei, în cazul nostru în sănătatea ei morală, este datoare să se apere. În ce măsură se resimte de pe urma unor astfel de acte este chestiune de stadiu de evoluţie a propriei civilizaţii, de viziunea implementată în decursul timpului asupra ideii de onoare şi demnitate la nivel social ca şi la nivel individual. Celebrele dueluri de odinioară pot fi cazuri de referinţă. O societate evoluată cultural nu va fi având nevoie de incriminarea lor. Dimpotrivă, acolo unde injuria şi calomnia fac ravagii – şi cazul nostru este ilustrativ – incriminarea acestora devine socialmente necesară.

Mulţi factori au concurat la cumplita degradare morală posdecembristă a societăţii româneşti dar niciunul ca minciuna, injuria şi calomnia, ridicate la rang de pârghii ale exercitării puterii statale. Rezultatul era şi este cel scontat: un adevărat turnir al dezmăţului, abjecţiei şi imoralităţii care afectează sănătatea societăţii româneşti cu grave urmări pe termen nedefinit.

Ei bine, în tocmai astfel de împrejurări (2006) a găsit de cuviinţă Parlamentul să dezincrimineze cele două inracţiuni prin abrogarea textelor corespunzătoare din Codul Penal. Am mai spus-o, nu trebuie să imităm pe nimeni. Legislaţia şi în general totalitatea instituţiilor democratice trebuie adaptate la realitatea noastră, la cerinţele societăţii noastre, la stadiul ei de evoluţie. Ori în cazul nostru, azi ca şi în perspectiva previzibilă