Statistic, războaiele civile au devenit mai numeroase din 1945 încoace iar după finalul Războiului Rece, ele sunt în mod zdrobitor dominante numeric dar şi ca durată şi intensitate faţă de războaiele inter-statale. În timp ce încleştări precum cele dintre SUA şi Irak (2003) sau dintre Rusia şi Georgia (2008) sunt excepţii, ţări din Africa, Asia dar şi din Europa (Caucaz şi Balcanii de Vest) s-au afundat în devastatoare războaie civile în ultimele două decenii. Nu ştiu în ce măsură rebelii sirieni care îşi dau viaţa zi de zi pe străzile oraşelor şi satelor cunosc istorie şi sunt interesaţi de comparaţii pertinente. Evident, oricât de limitaţi ar fi unii din ei în planul cunoaşterii istorice, măcar o parte din aceştia a auzit vorbindu-se, a citit ori a văzut la TV filme despre diverse războaie civile, aşa încât să nu cumva să creadă că al lor este primul din istoria lumii. Presupun că cel mai adesea compară cu războiul din Libia, mai ales că a avut un final fericit pentru insurgenţi. La fel, suporterii preşedintelui Assad şi acesta însuşi ar trebui să încerce să desprindă nişte lecţii din trecut. Într-o anumită măsură, acelaşi lucru este valabil şi pentru ţările care de fapt întreţin războiul: Iran, Arabia Saudită, Turcia (direct), Rusia, Franţa, Marea Britanie (indirect) şi desigur pentru SUA care ezită să intervină adică să ajute opoziţia. Preşedintele Obama nu îşi doreşte desigur un nou regim la Damasc dominat de islamişti anti-occidentali, cu toate că moralmente a condamnat atrocităţile comise din ordinul lui Asad. El a stabilit un fel de linie roşie a cărei violare ar putea atrage o intervenţie militară americană: folosirea armelor chimice. Acum e posibil ca forţele guvernamentale să fi făcut şi acest pas, cel puţin aşa susţin unii experţi militari americani, britanici şi israelieni. Iar rebelii sunt acuzaţi la rândul lor că au folosit de curând cumplitul gaz