Astăzi echipa Iskra-Stal Râbniţa nu mai există pe harta fotbalistică a Republicii Moldova. Foştii mei „fraţi de arme“ au hotărât să nu mai calce verdele mustos atâta timp cât conducerea nu va face rost de aceiaşi blestemaţi bani.
Noi, oamenii, avem o caracteristică împrumutată de la reptila de Madagascar, cameleonul. Şi anume acea de a ne schimba culoarea în funcţie de mediul în care suntem aruncaţi, adică a ne acomoda condiţiilor de trai şi supravieţuirii în cele mai ciudate împrejurări.
În august 2012, domeniul fotbalistic m-a aruncat şi pe mine în pământul „oţelarilor“, unde mi-am schimbat culoarea de la vânăt de mânie până la roz de bucurie. Eventualităţile se schimbau ca muzica mea din playlist. Am învăţat să preţuiesc timpul petrecut acasă, am învăţat să rabd chiar şi atunci când apa clocoteşte, am învăţat să trăiesc printre oameni diferiţi cu care mâncam din aceeaşi farfurie, am învăţat...
Mulţi, ba nu...foarte mulţi oameni m-au întrebat în discuţii private dacă regret plecarea mea de la FC Academia în clipele când „studenţii“ erau pe val. Nu, n-am regretat niciodată pasul făcut în beznă, deoarece îmi doream o schimbare, astfel mi-am asumat răspunderea pentru toate trăirile ulterioare.
Să ne întoarcem la oile noastre. Cu Iskra am jucat doar un singur meci în Râbniţa şi acela şchiop-calic, adică amical pe timp urât, în tribună răsărind doar câteva umbrele bătute de ploaie. Meciurile din continua deplasare m-au făcut să-mi uit cuibul, să nu mai înţeleg care-mi este pământul, de unde adversarul trebuie să meargă acasă trosnind din oase, unde despre meci să mai amintească sângele de pe iarba prospăt cosită.
Cu Iskra spălatul rufelor cu propriile mâini a devenit ceva familiar, mersul la magazin s-a adeverit îndeletnicirea de bază a sportivilor, ca şi culesul pomuşoarelor pentru femeile primitive. La roş-albaştri am descoperit oameni, c
