„(...) Mă uimeşte întotdeauna cît de puţine ştiu pictorii despre pictură, scriitorii despre scris, negustorii despre comerţ şi fabricanţii despre producţie. Înainte de toate, mi-aş dori să poţi cunoaşte o grămadă de oameni la prima mînă. Te-ar ajuta mai mult decît orice altceva. Nu ştiu însă cum ai putea să faci asta. Poate se va găsi o cale. În orice caz, ne vedem în vară. Noi începem să facem bagajele de săptămîna asta. Cu drag, tata.“
În 1926, scriitorul american Sherwood Anderson îi scria această scrisoare fiului său. Se scria mult şi altfel pe atunci. Bilete, vederi, misive, lungi scrisori, corespondenţe celebre întinse pe zeci de ani – toate cu răgazul scurt sau lung pe care ţi-l ofereau serviciile poştale. Îmi amintesc că am învăţat la şcoală despre aşa-numitul stil epistolar. Mă întreb sincer cui i-ar mai folosi acum. (M-am întrebat şi în anii de şcoală, dar asta e altă poveste.)
DE ACELASI AUTOR Omagiu paznicilor Mic bestiar de metrou De prin ogradă Începutul lăsatului La o primă vedere, mi s-ar răspunde, probabil, că există e-mail-urile. Aceeaşi chestie, numai că suportul e altul. La o adică, cine ne-ar opri să scriem ca acum aproape un secol? Adică să tragi adînc aer în piept şi să comunci cu adevărat cu acel om. Să-i povesteşti ce ţi s-a întîmplat, ce ai văzut, ce te-a contrariat, ce te frămîntă, ce ai citit şi cum arată partea de oraş în care stai acum cu laptopul în braţe şi scrii. Poţi s-o faci, probabil, cu persoane mai în vîrstă şi mai conservatoare. Sau cu amici care nu-s pe Facebook, pe Twitter, care n-au conturi pe Instagram sau Pinterest. Cu ciudaţii.
Ce s-o mai scrie acum prin e-mail-uri? În afară de chestiunile de la serviciu? În afară de mesajele de PR şi de felurite comunicate de presă? Să ne imaginăm că un cuplu se află despărţit temporar şi n-are chef să-şi verse amorurile la vedere. Au vorbit deja la telefon. Se cun
