Ca orice concluzie, în fond, cea dintr-un precedent articol închidea şi deschidea („Cercetătorul comunismului românesc şi Nostalgia ca Ego-Istorie”, 17 aprilie 2013)[1]. O serie de întrebări de aici arăta cu degetul, cred eu, adevărata miză a societăţii româneşti de astăzi:

„Şcoala nu mai pare o instituţie intergeneraţională care leagă tradiţia de noutatea vieţii, şi poate de aceea şcoala, cercetarea e astăzi doar un muzeu, o vitrină a faliilor şi a rupturilor din istoria unei comunităţii politice. Poate de aceea Polis-ul e în ruinăastăzi, iar fondarea comunitară la români e posibilă doar într-o altă Cetate.

Ce fel de „contract social” e ataşat „contractului de muncă” dacă s-a ajuns ca „revoluţia” să fie calea „sigură” a Schimbării? De ce în România drumul spre „normalitate” e întodeauna un „Marş victorios al Eliberării”?

Desigur rămân multe întrebări pe care şi cu altă ocazie le putem dezvolta”.[2]

Precedentul meu articol pleacă de la un studiu de caz, un scandal iscat la Institutul de investigare a crimelor comunismului românesc (IICCMER), menit să cerceteze trăirea sub comunism (Gulagul). Scandalul invită, asemeni multor altora din România actuală, la o reflexie mai largă asupra problemelor acestui post-communism ce pare să se eternizeze.

Această, pe jumătate, micro-istorie instituţională, pe jumătate ego-istorie – schiţată doar eseistic – pleca de la povestea mea şi a celor ameninţaţi, umiliţi, demisionaţi, demişi sau demisionari, dintr-o instituţie, într-o ţară ce se vrea astăzi anti-comunistă, en tout cas… democratică şi europeană. Reîntoarcerea mea în România este povestea vizitării unui muzeu-societate, o observaţie-participativă într-o „Instituţie românească”, două decenii mai târziu decât se credea, observând mai întâi că s-a pus lacătul societăţii totalitare şi s-a transformat totul într-un „muzeu” (se discută mult despre aces