Mă uit pe lista de documente, strategii şi planuri şi nu înţeleg. De ce i-or fi spus „Strategia privind Reducerea Părăsirii Timpurii a Şcolii“ şi nu „Strategia privind reducerea abandonului şcolar“? Umila mea opinie este că, la nivel instituţional, continuăm să traducem prea mult. Adaptăm prea puţin. Am rămas, la mai mult de 15 ani de la debutul relaţiilor tehnice cu Comisia Europeană, cu un reflex al lecţiilor făcute pentru a-l mulţumi pe dom’ profesor, nu pentru a învăţa, cu adevărat, ceva. Spre ţară şi spre cetăţeni, comunicăm că „aşa vrea Europa“ şi ne-am scos.

DE ACELASI AUTOR Românul, tocilarul clasei Indianul de oţel Mici (şi) confuzii 15 ani de integrare europeană Rădăcinile situaţiunii ţin de istoria relaţiilor cu Uniunea, de meandrele construcţiilor politice interne şi de nivelul de maturitate al administraţiei. Din toate cîte puţin. După „vremea Puşcaş“ – care a durat patru ani şi în care s-a finalizat negocierea capitolelor din tratatul de aderare – a venit anunţul oficial: România va fi stat membru. Printr-o stranie coincidenţă, vestea a sosit într-un moment foarte tulbure, al unei tranziţii de putere: la Consiliul European de iarnă, din 2004, aveam un preşedinte în funcţie (Ion Iliescu), un preşedinte ales (Traian Băsescu) şi un prim-ministru care urma să părăsească puterea (Adrian Năstase). Ţara nu prea a băgat de seamă că i s-a anunţat aderarea. În ziua aceea fusese amnistiat Miron Cozma şi analiştii găsiseră alt motiv de despicat firu-n patru la televizor. Campania electorală a cîştigătorilor fusese axată mai degrabă pe „costurile aderării pentru că s-a negociat prost“, nu pe „profitul aderării“. Cu atît mai surprinzătoare a fost oferta preşedintelui ales, Traian Băsescu: Vasile Puşcaş să rămînă responsabil cu trebile europene. Atunci, s-a ratat o rarisimă şansă de continuitate în preaîncercata administraţie autohtonă. Oferta (sinceră au b