În jurul meu, nu întîlnisem mulţi oameni cărora să le placă Berlinul – aceasta înainte de a-l vedea eu însumi. Este un oraş de care – în măsura în care istoria secolului XX îţi spune ceva – te aproprii mai curnd cu o temătoare curiozitate, şi nu cu excitaţia la care te predispun, de exemplu, locuri precum Parisul, precum Londra sau precum colinele scorojite de soare ale Toscanei.
DE ACELASI AUTOR Iron Man 3, dna Merkel şi dl Băsescu Salonul cărţii parizian şi drogaţii Occidentului (şi ai noştri) O propunere de fracturare a Facultăţii de Istorie Ce se mai poartă la Paris în primăvara asta Pe locul fostului bunker berlinez al lui Hitler se află azi un loc de parcare – fără nici un semn, fără nici un memento. Cu ceva ani în urmă, cînd am pus pentru prima dată piciorul în oraş, o ghidă de pe un autobus turistic doar ni l-a semnalat în treacăt, arătînd vag cu mîna undeva în dreapta, în sensul nostru de mers. Era (tot) primăvară şi la etajul deschis al bus-ului eram vreo patru-cinci suflete – plus ghida, care ne vorbea legende urbane cu despărţiri şi drame, cu victorii sau crime. Am trecut mai departe şi probabil că n-am fost mulţi cei care am mai rămas cu ochii pe acea parcare anostă, pietruită, verde şi curăţică, spunîndu-ne în gînd (aşa cum am făcut-o eu) fir-ar al dracilor, ce grozăvii s-au petrecut pe-aici şi-acum ce pace este!
Atunci, ca şi acum, am fost emoţionat să văd, prin smoala asfaltului de pe unele străzi şi bulevarde centrale, nişte piese de caldarîm mai aparte. Acel şir de dale altfel colorate decît restul formează, cît le vezi cu ochii, o linie lungă, cotind năucă din loc în loc, ca urma firavă şi deloc strălucitoare a unui mega-melc pe care nu-l mai vezi, dar ştii că a trecut odată pe-acolo. Aceasta este maniera în care primăria oraşului reunificat a decis, acum 20 de ani, să imortalizeze traseul fostului Zid al Berlinului. Exist
