Ultimii zece kilometri ai drumului spre Târsa sunt un urcuş continuu, care străbate păduri de fag, arin şi mesteacăn şi traversează luminişuri ce deschid privelişti către vârfurile încă înzăpezite ale Retezatului. Drumul forestier este alunecos şi periculos: frumuseţea peisajului se confruntă cu pericolul prăpăstiilor pe care traseul le străbate, în timp ce drumul înconjoară muntele pe care sătenii îl stăpânesc de secole.

La capătul acestuia, se dezvăluie un platou pe care casele vechi apar risipite pe creste, înconjurate de păşuni înverzite şi păduri şi legate una de alta prin drumuri ce par desenate de o mână de copil. În Târsa mai trăiesc câteva zeci de familii, însă numărul localnicilor s-a împuţinat constant în ultimii ani. Oamenii din Târsa şi-au construit casele pe coamele munţilor, deasupra norilor şi a pădurilor sub ocrotirea cărora satul a rămas de secole.

Viaţă aspră, dar fără lipsuri

Mulţi dintre cei care trăiesc aici sunt oameni în vârstă. Nu trăiesc de pe o zi pe alta, cum s-ar putea crede, ci se consideră mulţumiţi de viaţa lor, chiar dacă pentru aproape orice străin ajuns în satul de deasupra norilor câteva zile petrecute aici ar putea însemna o aventură riscantă. În cătunul de munte, aproape izolat de civilizaţia cu care ne-am obişnuit, iarna îi aduce pe oameni la mila naturii.

Zăpezile opresc accesul în sat, iar localnicii trebuie să îşi facă provizii din timp pentru a supravieţui sezonului rece. În schimb, primăvara le dă sătenilor din ţinutul dacilor, aşa cum este numită zona în apropierea cărora dacii şi-a construit cetăţile acum 2.000 de ani, o stare de fericire.

„Avem tot ce ne trebuie aici, ca să ne bucurăm de viaţă. Avem animale pe care le creştem, muncim pământul şi avem tot peisajul acesta care ne înconjoară şi ne face să ne dorim să rămânem aici pentru totdeauna”, spune Ioan Bodea, unu