Copil ceauşist fiind, primele mele contacte cu biserica au fost mai curînd afective şi... poetice, decît substanţiale. Tatăl meu, deşi provenea dintr-o familie de preoţi, era ateu. La fel şi bunicul meu, băiat de preot el însuşi (cel puţin, ei aşa credeau şi se declarau, deşi faptele îi contraziceau de multe ori...). Latura feminină a familiei a salvat situaţia (desigur, depinde de perspectivă). În primul rînd, m-au botezat, deşi mai tîrziu. Apoi, m-au învăţat niscaiva rugăciuni. De fapt, cam singura pe care o ştiam era „Înger, îngeraşul meu“, şi asta printr-o filieră catolică (mama naşei). De asemenea, de Paşti, de pildă, îmi amintesc că treceam pe sub masă la biserica din cartier. Şi cam atît.
În liceu, evenimentul „monden“ şi de gaşcă legat de biserică era... Învierea. În fiecare an, ne pregăteam cu ceva timp înainte cu cine şi unde să mergem la Înviere (la care se participa cu acordul tacit al sistemului, însoţit, desigur, de nenumărate razii ale Miliţiei de atunci, lume multă fiind pe stradă). Nu cred că vedeam ceva neapărat sacru în asta, ci, mai curînd, o acţiune de grup care, în mod neobişnuit, avea loc noaptea şi era învăluită, astfel, într-o aură de mister.
DE ACELASI AUTOR Galerii, tigru, pepene... Poveşti verzi şi grădinăreşti O întîmplare la MNAC Mese în familie Slujba de Înviere însemna, pentru noi, strict intervalul de cinci-zece minute cînd se dădea lumină şi se cînta „Hristos a înviat!“ Am exagerat cînd am spus că nu aveam sentimentul sacrului: oarece tot mişca în noi, pe cînd hălăduiam apoi, în noapte, din biserică în biserică, de dragul aventurii. Simţeam ceva nelămurit... altfel.
Cînd m-am căsătorit, nu am vrut să fac nunta şi la biserică: în mintea mea de-atunci, asociam cununia religioasă cu circul nunţii cu dar, pe care-l urmărisem în varii situaţii. Căsătoria religioasă am făcut-o mulţi ani mai tîrziu. După ce descoperis
